O ştiu pe tanti Ortansa din copilărie. Venea adeseori vara la noi, la Constanţa, unde stătea pe masă şi casă 10-15 zile. Absolventă a Facultăţii de Litere şi Filozofie din Bucureşti, a profesat foarte puţin ca profesoară de religie, pentru că şcoala situată pe aceeaşi stradă cu casa ei nu avea nevoie de o profesoară de limba română, ci de una de religie. Apoi au venit războiul, comuniştii, şi ea a devenit funcţionară la o fabrică din Bucureşti. La mare, venea întotdeauna singură. Soţul ei avea vitiligo şi plaja îi era contraindicată. Una dintre plăcerile ei era să se ducă pe insula Ovidiu de pe lacul numit pe atunci Siut-Ghiol şi să mănînce saramură de crap. Era mititică, grăsuţă, cu ochi albaştri ca de porţelan, cu sprîncene pensate, o bărbie mică şi un nas mic, iar obrajii bucălaţi erau totdeauna intens fardaţi, încît lăsau urme cînd ne săruta la venire şi la plecare. Mă feream, sărutam doar aerul de o parte şi de alta a obrajilor ei. Purta pantofi cu toc şi era mereu pusă la punct, în ciuda vremurilor vitrege, cînd nu se găsea mai nimic de calitate.

Nimeni n-ar fi putut ghici ce traiectorie neobişnuită avea să ia ultima parte a vieţii ei.

O ţară cu un popor mulţumit de sine însuşi

Ajunsesem în Suedia împreună cu fiul meu, Liviu, şi cerusem azil politic. Învăţam intens suedeză cu manuale şi casete audio împrumutate de la biblioteca din sat. Tot de acolo primisem şi cărţi de specialitate pe care bibliotecara le comandase la diferite alte biblioteci din ţară. O rupeam binişor în suedeză. Suedezii îmi spuneau că sînt „fantastisk“, o exagerare politicoasă, bineînţeles, dar ei mă comparau cu cei care nu erau preocupaţi de învăţarea limbii şi nu ştiau mai nimic. Mă împrietenisem cu preotul din sat şi îi determinasem pe ceilalţi români să vină şi ei la biserică. Afară de studiul propriu-zis cu manuale, mai citeam şi un pasaj din Biblie la slujba de d