După astronomul Edwin Hubble, universul s-a născut în urmă cu aproximativ 13,7 miliarde de ani printr-o explozie care continuă şi astăzi. Dacă teoria este adevărată, acest Big Bang, denumit astfel în 1950 de Fred Hoyle, trebuie să fi declanşat un zgomot teribil, toate sunetele de astăzi, armonice ori nearmonice, fiind doar mici consecinţe ale momentului în care, din motive necunoscute, materia concentrată într-un singur punct, dar cu energie infinită, a hotărît să se manifeste. Pentru a încheia seria consideraţiilor ce ţin de fizica pentru toţi, sunetele sînt unde mecanice longitudinale care se propagă în gaze, solide şi lichide şi au frecvenţa cuprinsă între 16 şi 20.000 Hz. După chei ale percepţiei umane ce ţin întrucîtva de convenţii, mai jos sînt plasate infrasunetele, iar mai sus ultrasunetele. În fine, sunetul presupune transfer de energie de la un punct al mediului elastic la vecinii săi, fără transfer de substanţă.

Conform sursei veterotestamentare, creaţia a fost înfăptuită prin verb (Fiat Lux!). Ar fi interesant dacă sintagma presupune şi fonemele corespunzătoare rostirii sale, indiferent de limba enunţării. Simplificînd în mod intenţionat, îngerii preced lumea vizibilă, iar ei cîntă slava Creatorului, adică se manifestă prin armonii sonore.

Anticii, fie ei pitagoreici sau euclidieni, considerau că singura raţiune a mişcării astrelor este aceea de a produce musica celesta. Întreg universul era perceput aşadar ca mediu sonor. Conchidem afirmînd că sunetul „acompaniază“ tot ceea ce există în jurul nostru, liniştea fiind un caz particular, legat mai degrabă de imposibilitatea receptării decît de lipsa propagării. Aşa cum nu toate sunetele sînt însă muzică, tot aşa muzica are la bază criterii subiective, ce ţin exclusiv de context cultural. Nu în ultimul rînd, termenul „zgomot“ este relativ, prin acesta înţelegîndu-se mai degrabă sunet nedorit. @