Ca şi data trecută, cînd m-am ocupat niţel de culori (vezi Dilema veche nr. 393), voi începe tot cu un instrument muzical: azi, octobasul. Creat în 1849 de lutierul francez Jean-Baptiste Vuillaume, octobasul era un contrabas gigantic, cu trei corzi, înalt de 3,87 metri. Pentru a cînta ceva, instrumentistul trebuia să urce pe un scăunel (fixat pe corpul instrumentului) şi să producă sunete fără a atinge corzile direct, ci folosind un sistem de pîrghii şi pedale. Mi-ar fi prins bine un octobas acum, ca să umplu cu niscaiva armonii grave liniştea acestei pagini. Dar întrucît orchestrei mele îi lipsesc deocamdată instrumentele mari (le-am dat la pingelit), am să mă sui pe un scăunel mental şi voi încerca să mobilez hîrtia cu ajutorul unui sistem de pîrghii verbale. (De pedale n-avem nevoie, vom bicicli despre ele într-un număr viitor, dedicat velodramei.)

Mişcarea a doua mă poartă iarăşi, cum s-a întîmplat şi-n textul precedent, către folclorul românesc. (O fi vreo coincidenţă sau fatalitatea obîrşiilor mărunte? Vă ţin la curent, îndată ce aflu.) Mai exact, către un refren popular pe care l-am auzit adesea la radio în copilărie, în vremurile de radio intens de la sfîrşitul anilor ’50 şi începutul anilor ’60, cînd hoardele barbare ale televizoţilor încă nu cotropiseră ţinuturile dunărene. Zicea aşa cîntecul: „Cînd o scîrţîi portiţa / Să ştii c-a venit bădiţa“. Nu trebuie să fii un Umberto Eco latent sau incipient ca să-ţi dai seama că acolo, în melodie, un sunet (scîrţîitul portiţei) transmite un mesaj, vestind mîndruţei sosirea bădiţei. Şi mi-am zis (de fapt, aproximez că mi-aş fi zis, pe atunci aveam alte moduri de a comunica pe dinăuntru cu mine): „Ia te uită (sau, mai bine, ia ascultă), sunetele pot spune anumite lucruri fără să fie aranjate neapărat în cuvinte“. De aici pînă la constatarea că nu avem destule cuvinte pentru a numi tot ce spun sunetele e doar