Nimeni nu poate să trăiască sub clopot. Să tatoneze iluzia autoprotecţiei, da, dar nimic mai mult. Dacă refuzi vibraţia lumii, dacă te extragi din împestriţeala ei vocală, nu faci decît să curtezi autismul. Viaţa etanşeizată nu e viaţă, ci un erzaţ primejdios. Cine îşi astupă ochii, urechile şi sentimentele cu purfix dezvoltă hachiţe şi ciudăţenii de om bolnav. Stridenţa are hazul ei – sigur, cîtă vreme nu devine permanent-invazivă. Dezordinea cromatică, la fel. Zilele noastre nu se compun doar din pasteluri, foşnete şi murmur amoros. E nevoie de percuţia unui sunet care te face să tresari, de armonia barocă a zilei petrecute pe stradă sau în piaţă, de vuietul unei peluze sau de isteria psihedelică a unui public de concert. Viaţa fiecăruia dintre noi are un soundtrack greu de confundat şi imposibil de oprit. Cînd tace muzica involuntară din jurul nostru, tăcem şi noi.
Fireşte, cine are de emis pretenţii şi bombăneli poate să-i ceară sprijin lui Murphy, analist de nădejde în materie de contratimp şi de jocuri ale absurdului. Cînd sîntem sardonici şi nemulţumiţi, cînd vrem să ne astîmpărăm nervii prin teoretizări parodice, Murphy ne ţine isonul prin sute de omilii, amendamente, leme, observaţii, postulate, principii şi corolare. Înainte, cînd Murphy era un simplu observator suspendat deasupra lumii, constatările lui aveau o anume bruscheţe planetară („Inteligenţa artificială n-a cîştigat nici o luptă împotriva prostiei naturale“). Acum, cînd s-a cazat la bloc, într-un apartament ca atîtea altele dintr-un cartier aşijderea, panseurile lui par irigate cu borş. E aici un fel de obidă a locatarului frustrat, un soi de acreală a cetăţeanului care simte că viaţa îl nedreptăţeşte nepermiţîndu-i să rămînă ascuns într-o gogoaşă de confort. Ce-ar gîndi Murphy despre zgomote într-o cameră din Titan? Probabil că următoarele:
Telefonul fix îmi sună în aceeaşi secundă
