László Tőkés se desparte de UDMR trântind uşile şi nelăsând în urmă loc de „jo napot" („bună ziua").
Chiar dacă respiraţia liderilor Uniunii pare uşurată („demisia lui László Tőkés a venit prea târziu şi dovedeşte făţărnicia acestuia" - László Borbély), ruperea oficială a relaţiei dintre UDMR şi, totuşi, portdrapelul său simbolic validează o stare de fapt cu consecinţe asupra minorităţii maghiare din România.
Sprijinit fără perdea şi, la fel de explicit, în dauna UDMR, de „Fidesz"-ul deviantului premier Victor Orban, Partidul Popular al Maghiarilor din Transilvania (PPMT) condus, deocamdată din umbră, de Tőkés, este o construcţie al cărei aliniament politic se arată suficient de suplu pentru a ieşi, la nevoie, de sub monopolul exaltărilor segregaţioniste.
De altfel, discursul de adio al lui Tőkés la plecarea din UDMR doar a survolat tema autonomiei, lărgind în schimb frontul atacurilor cu precise ţinte electorale la adresa Uniunii. Jucând simplu, pe greşeala adversarului, Tőkés a lovit toate zonele vulnerabile ale UDMR într-un mesaj pragmatic ce a acoperit frustrările şi nădejdile întregii etnii maghiare din România.
Tőkés pricepe că, până la întruparea unor fantome din vremea lui Geza II şi Bela IV, ungurimea suferă, ca tot românul, din cauza chinuitoarelor efecte sociale şi economice ale unei guvernări de care UDMR este direct răspunzătoare. Tőkés mângâie şi coarda populismului: „Fiind la guvernare de atât timp, (liderii UDMR) poartă o bună parte din responsabilitate pentru falimentarea ţării, iar nota de plată au lăsat-o în cârca poporului".
Îmbătată de „setea de putere" şi „bazată pe interese obscure de partid", conducerea UDMR se mai face vinovată, afirmă Tőkés, de „corupţia atotcuprinzătoare". Născut, greu, ca alternativă la UDMR, PPMT are, în termenii realităţii imediate, atuuri cu atât mai serioase cu cât Uniunea lui Hunor & Bela