Pe la sfârșitul lunii ianuarie îmi spune o prietenă să nu-mi fac program în 4 martie că mă duce ea la un concert foarte bun, La Shica – Supercop, la Festivalul de Flamenco de la București. Bine, zic, ușor neîncrezătoare. În primul rând pentru că până pe 4 martie era mai bine de o lună, în al doilea rând că nu sunt o mare fană flamenco. Adică îmi place, nu zic nu, dar exact ca în cazul filmului mut – să spunem, cred că ai nevoie de o anumită stare ca să te poți bucura de el – muzică și dans, cam așa. Trece luna, vine 4 martie, ne întâlnim în fața Teatrului Național, eu în continuare sceptică, ea cu privirea aia, mustăcind – lasă că vezi tu după show că am avut dreptate.
Începe spectacolul. Gong, lume, șușoteli. Pe scenă apare un dop de femeie, știți cum se spune, un metru și-un zâmbet și ne spune că în Spania e denumită copilul diavolului din cauză că reinterpretează unele dintre melodiile clasice și vechi în cheie proprie. Și ce cheie, vreau să zic! Am fost fascinată, vrăjită timp de o oră și ceva de combinațiile Elsei Ravayo. De la mișcarea scenică (ea chiar a fost dansatoare de flamenco) la dicuțiile cu publicul și până la combinațiile de ritmuri de copla, flamenco, rock, jazz, funck și chiar și puțin rap dacă îmi amintesc bine. Îmi place mai ales piesa de mai jos.
Clar, unul dintre cele mai bune concerte la care am fost de câțiva ani. Azi mi-am amintit și-am ascultat iar câteva dintre piesele La Shica. Le pun mai jos. Poate vă mai dezmorțește așa primăvăratic, să mai uităm de toate prostiile media și politice de azi măcar câteva minute.
Și pentru că încă nu s-a terminat festivalul mă gândesc că frumos ar fi să vă pun și programul, poate cine știe, sunt amatori. Aveți așa: 15 și 16 martie, ora 19:30, la Sala ArCuB – Centrul de Proiecte Culturale București – Concert David Palomar. Cante flamenco; 24 martie, ora 19:00, la Sala mare a A
