Trebuie să recunosc, îmi plac spitalele. Dintre toate oraşele în care am locuit sau prin care am trecut, le ţin minte cu adevărat doar pe cele cărora le-am vizitat şi spitalul. Orice spital – la limită, chiar şi un home medicalisé, o policlinică de cartier, urgenţele. Nu le caut şi nu intru din pură curiozitate. Se întîmplă însă, prin forme destul de transparente de hazard obiectiv, să ajung la spital mai des decît mi-aş dori. Nu dezvolt, fapt e că n-am plecat vreodată din ţară fără complexe asigurări medicale şi, mai nou, fără albăstriul „card european de asigurări de sănătate“. Îmi face bine să-l ştiu frumos aşezat în portofel, nu doar cu un număr de identificare personal, ci şi cu unul instituţional: carevasăzică există o instituţie care... în caz de... va face şi, mai ales, va drege.
Nu mi l-am procurat însă de la început, fiindcă am şi eu tabieturile mele: anumite companii mai sigure, bareme maximale, servicii clare şi detaliate. În plus, cardul e gratuit, lucru riscant în chestiuni importante, oricum greu de acceptat fără verificări suplimentare. Anul trecut însă, după investigaţii sumare, mi-am luat cardul albastru. Casa Naţională de Asigurări era, pe atunci, în Vitan, într-o clădire din aia cu geamuri fumurii, apărută peste noapte şi în care lucrurile se mişcă straniu, ca în toate instituţiile româneşti care suferă îmbunătăţiri bruşte şi în care fondurile nu apucă să umple formele. Nici prin cap nu mi-a trecut, după ce am lăsat un dosar stufos cu adeverinţe plus cartea de muncă prin care-mi dovedeam vechimea „în cîmpul muncii“, că voi primi vreodată cardul. L-am primit însă la uşă, prin curier, dar nu l-am folosit la vreun spital, aşa că nu pot să vă spun dacă funcţionează.
DE ACELASI AUTOR Mărunte apocalipse „Un canto para la cultura” Atac la cadru O CasandrăFuncţionează, nu funcţionează, îl foloseşti, nu-l foloseşti, îţi place, nu-ţi place,
