Naţional Arena a intrat în regim de găteală pentru pretenţiosul său botez european. Favoarea acordată FRF de a organiza la Bucureşti finala Europa League reprezintă deja un beneficiu care atârnă greu chiar şi dincolo de înspumatele contestări ale pricinoşilor. Dar aceeaşi favoare îi supune pe organizatori unui examen extrem de riguros, unui examen care exclude categoric îngăduinţa şi mica învoială.

De aceea n-am să-mi pierd timpul inventariind naivele exerciţii de competenţă ale bă­gă­to­ri­lor de seamă care bagă lăutărie de par­curs. Nu mă interesează în­gri­jo­ră­rile existenţiale afişate cu tembelă hăr­nicie de nişte trebălăi care n-au să afle niciodată de ce îi doare capul. Aştept verdictele profesioniştilor de ca­tedră, singurele capabile să certifice reu­şita sau repetenţia. Deocamdată, sin­gurul lucru care contează este ace­la că Naţional Arena a intrat, cum spu­neam, în regim de găteală. Iar eve­ni­mentul în sine îi pune pe drumuri pe toţi aceia care, între timp, îşi gă­si­se­ră în noul stadion un loc de refugiu.

Echipele care au ales Naţional Arena doar ca loc agreat de UEFA pentru meciurile din cupele europene au scăpat de griji. Europa ne-a concediat cu graţie din competiţii atunci când acestea au ajuns în fazele care refuză fotbalul glumeţ. Din acel mo­ment, interesul pentru Naţional Arena mai bântuia doar ligistele cu buletin de Bucureşti. Rapidul a punctat la acest capitol doar ca deziderat.

Dinamo a jucat pe Naţional Arena. Ale­gerea a fost motivată de şefii dina­mo­vişti prin geografia microbistică a zonei şi prin menajarea gazonului din „Groapă”. Nu ştiu care sunt avantajele concrete ale protejării gazonului. Ştiu însă că echipa Dinamo şi suporterii săi s-au întâlnit din nou frumos pe Naţional Arena, aşa cum nu se mai întâmplase de mult timp în „Ştefan cel Mare”. În fine, ajungem şi la Steaua. Capitol mai dificil de abordat. Fiind