Marţi, 13 martie 2012, va rămâne o dată importantă în calendar, chiar dacă nu am reuşit încă să-i cuprindem semnificaţia.

Marţi, 13 martie 2012, fotbalistul englez Steven Gerrard a înscris singurele trei goluri ale partidei de campionat Liverpool-Everton. Statisticienii vor reţine, cu ironia lor bine calculată, că, acumulând trei puncte în acest derby, Liverpool FC şi-a consolidat poziţia a 7-a în clasament. A fost, totodată, al 400-lea meci pentru Steven Gerrard în tricoul lui Liverpool în Premier League. La sfârşit a luat acasă mingea cu care s-a jucat. Un suvenir, s-a spus. Şi s-a mai spus ceva. Antrenorul Kenny Dalglish a declarat: „Pentru un om care a abandonat şcoala la 15 ani, am prea puţine cuvinte în vocabular pentru a descrie ce înseamnă Gerrard pentru club". Este aceasta doar o problemă de vocabular?

E posibil să nu vă intereseze fotbalul, să nu îi cunoaşteţi nici pe Gerrard, nici pe Dalglish, să nu ştiţi nici măcar clubul de fotbal Liverpool, să nu ştiţi cuvintele, pentru alţii magice, „This in Anfield", să nu fi ascultat niciodată „You'll never walk alone", nici măcar pe YouTube, şi în consecinţă să nu vă puteţi calcula pierderea. Dar aceste rânduri nu sunt despre fotbal, aceste rânduri sunt despre altceva. Steven Gerrard, un bărbat de 32 de ani, de profesie fotbalist, este doar ultimul exemplu important că viitorul s-ar putea totuşi să nu fie o afacere inutilă.

Liverpool? Nu s-a putut încă povesti convingător de ce acolo, dar ce ştim sigur este că acolo se întâmplă. Ce este Liverpool, în afară de o apoteoză a poluării industriale? Ce este Liverpool, dincolo de perfecţiunea Beatles-ilor? Ce este Liverpool, dacă nu curajul şi înţelepciunea unui navigator care ştie să treacă prin furtună cu capul drept, care ştie că după fiecare furtună va fi, nu se poate să nu fie, soare?

Acest bărbat cu coafură dezordonată de tutungiu sau de