Arta fugii este una dintre cele mai încifrate creaţii muzicale. Neterminată (compozitorul a murit lucrînd la ea), netitrată (titlul a fost pus după moartea lui Bach de către un ginere al compozitorului), fără să specifice pentru care anume instrument a fost scrisă, această capodoperă rămîne, deopotrivă, misterioasă în cel mai înalt grad şi abstractă pînă la incomprehensibil. Iar cea dintîi lecţie pe care o primim de la Arta fugii tocmai în asta constă. Pe cît de obscur e sensul ei, pe atît de limpede îi este forma: o înşiruire de fugi şi canoane. Primele două fugi prezintă, cît se poate de „nud“, tema. Următoarele două redau tema de la coadă la cap. Mai apoi, subiectul este inversat şi combinat cu originalul, ca într-un joc al originalului cu imaginea sa în oglindă. Karl Geiringer scrie: „Pentru ca imaginea din oglindă să fie de două ori realistă, sopranul din prima fugă devine basul celei de-a doua, altoul se transformă în tenor, tenorul în alto şi basul în sopran“. Misterul lucrării este potenţat şi de folosirea celebrului „motiv BACH“. În timp ce lucra la Arta fugii, compozitorul s-a decis să adauge drept contrapunct literele numelui său. În nomenclatura germană, B este si bemol, A este la, C este do şi H este si natural. Literele numelui compozitorului formează o melodie. Nici nu e de mirare, va scrie Ana Magdalena Bach, de vreme ce este vorba despre numele Bach. În Arta fugii, după ce apare numele B-A-C-H, autograful încetează. „Şocul emoţional pe care îl resimţi cînd auzi motivul BACH, urmat apoi de o tăcere abruptă, reprezintă o experienţă zguduitoare“ (vezi capitolul referitor la Bach din Vieţile marilor compozitori de H. Schonberg). „Preocupat de combinarea contrapunctică a notelor reprezentate de numele de Bach.... a scris Sebastian această lucrare“, notează Ana Magdalena Bach.

DE ACELASI AUTOR Ambasadorul Poveste de Crăciun România altfel. Impre