Ultima dată cînd l-am întîlnit, cu nişte ani în urmă, eram pe teren neutru. Amîndoi într-o ipostază domestic-administrativă, în parcarea din faţa magazinului Billa de pe Barbu Văcărescu. Claudiu împreună cu Diana Munteanu, acum soţie, pe atunci doar prietenă, eu însoţit doar de căruciorul cu apă minerală şi detergenţi. Claudiu şi Diana arătau bine împreună, ea strălucea de frumuseţe, el radia mulţumirea celui care tocmai învinsese pe Beşiktaş în Ştefan cel Mare. Fusese o vreme cîinoasă şi o victorie decisă de penaltyul transformat de Claudiu. Claudiu Niculescu în epoca N&D. Hitul campionatului şi al lui Dinamo care cîştiga titlul. Ultimul pînă astăzi.
“Totul depindea de tine. Ai avut emoţii cînd ai bătut penaltyul?”, l-am întrebat. “Nu”, a venit răspunsul. Mi-a mai zis ceva despre concentrare. Scurt, dar foarte natural, apoi a venit întrebarea lui: “Tu ai avut?” “Eu, da.” M-a frapat ceva. Exact acelaşi lucru mi-l spusese Ionuţ Lupescu despre penaltyul transformat în sfertul de finală cu Suedia, din America, în ‘94. Ai avut emoţii? Nu. Tu ai avut? Eu, da.
La meciul contra lui Beşiktaş totul depindea de tine, Claudiu. Acum, la Cluj, nu mai este chiar aşa. Şi nu pentru că Walter ar urma să-ţi facă echipa, sper că nu. Dar el va sta pe bancă. Iar în teren va fi Gabi Boştină, omul care nu coboară la micul dejun de cînd se ştie fotbalist. Şi altele, şi altele, cînd vei ajunge să antrenezi, să te ocupi numai de asta, nu de probleme anexe, vei fi fericit. Fiecare cu forma lui de disidenţă, de nesupunere. Iar tu la mijloc. Tampon, mediator, antrenor.
Eşti confirmat pînă în vară. Pentru patronii din România, asta este o bucată de eternitate. Profită şi fă-ţi meseria! Noua meserie. Este grea şi nesigură, frumoasă şi parşivă. A, uitasem. Învaţă-i şi pe băieţii ăştia mai tineri cum se bate o lovitură liberă! Şi cum se dă corect cu capul în minge. Măcar la capit
