„Nu ştiţi nimic, toate şcolile primare din România sînt la fel. Nu are rost să vă agitaţi căutînd una mai brează. Toate sînt la fel“, încheie domnul inspector-şef conversaţia. Eu rămîn perplex. Pînă atunci, căutasem să îi explic de ce zeci de mii de părinţi se agită, apelînd la orice artificiu administrativ, pentru a-şi înscrie copiii acolo unde vor ei, nu unde vrea Statul. Domnul inspector-şef este Statul. Este uşor condescendent, explică de undeva de sus, ceea ce eu, prostimea, îmi închipui că ştiu. Numai că eu ştiu prost. Firesc, Domnia sa Statul ştie mai bine şi îşi dă toată silinţa pentru a mă aduce pe calea cea bună, cea dreaptă, cea raţională.
Nesimţitorul de mine crede prost cum că unele şcoli generale au profesori mai buni, că altele stau mai prost la capitolul material didactic, că unele se află în cartiere ceva mai rău famate, că altele sînt în zone mult prea-bine famate. Nesimţitorul de mine încearcă să dea o mînă de ajutor Statului-care-le-ştie-pre-toate-mult-prea-bine şi să îi ofere o bursă neoficială a şcolilor primare. Unele mult-prea-bune, altele mult-prea-slabe. La mijloc, undeva, şcoli decente, cu învăţători buni şi dedicaţi, aflate în zone sigure ale oraşului. La una dintre acestea îmi doresc înscris copilul. Detest ideea faimoasei şcoli nr. 11 sau (brrr) a odioasei unităţi de învăţămînt (că altfel nu pot să spun) numite „Jean Monnet“. Nu snobismul de a mă vedea la şedinţa cu părinţii cu domnul X sau doamna Y m-a făcut să optez pentru şcoala la care sper să înveţe fii-mea, de la toamnă. Nici vorbă. Determinante au fost povestirile colegilor care au copiii acolo, distanţa faţă de casă şi, să nu uit, zîmbetul incredibil al unei doamne învăţătoare pe care copiii „ei“ (clasa a IV-a acum) o iubesc. Pentru că şi ea îi iubeşte (mi-am dat seama după zîmbet).
DE ACELASI AUTOR Ne consultă Europa! Utilităţi particulare Priorităţi rurale Sînt
