● Bucureşti, 11 martie 2012
Printre hîrtii mai vechi, găsesc o scrisoare a lui Geo Bogza, adresată doctorului Dan Setlacec. E un „la mulţi ani!“ trimis destinatarului de ziua lui. Din cîte îmi amintesc, Dan Setlacec mi-a încredinţat textul, temător să nu-l piardă în dezordinea policromei sale arhive. Geo Bogza şi-a încadrat urarea într-un desen, cel – foarte cunoscut – cu plopul laconic, ieşit dintr-o orizontală întreruptă. Iată conţinutul scrisorii: „Dacă aş avea copii, cu limbă de moarte le-aş spune: Din timp în timp, să urcaţi treptele casei din Mendeleev no. 26 (era adresa doctorului Setlacec, n.m., A.P.) ca pe treptele unui templu al bunătăţii şi al omeniei. Geo Bogza. 1979. La mulţi ani!“ Mi s-a făcut dor. Şi de Dan Setlacec, care binemerita un astfel de omagiu, şi de scriitorul care l-a compus. Dar, mai ales, de o lume în care gesticulaţia afecţiunii şi a recunoştinţei se putea exprima cu graţia discretă a unui surîs.
● Bucureşti-Atena-Jakarta şi retur, 1979
DE ACELASI AUTOR Reflecţii post-electorale O aniversare uitată Note, stări, zile Note, stări, zileExistă, în orice călătorie, o parte dinainte programabilă, o sumă de împrejurări care se pot anticipa. Aceasta e însă doar rutina călătoriei, partea ei de nemişcare. Pentru a ieşi din această rutină, pentru a deveni un chip al destinului, o călătorie adevărată trebuie să se desfăşoare dincolo de anticipabil, să asume neprevăzutul, riscul, deriva. Ordinea mai adîncă a oricărui parcurs se dezvăluie în coeficientul lui de dezordine, în ceea ce se întîmplă de-a lungul lui, dincolo de traseul prestabilit. S-ar putea spune, aproape, că, redusă la previzibil, la strictă predictibilitate, nici o călătorie nu merită întreprinsă. Nici măcar moartea. De aceea, Don Quijote ştie ce face cînd îşi începe marea aventură lăsînd calului libertatea de a alege drumul. Cînd alege călăreţul, alegerea e un sim
