Într-o cursă pe distanţă medie dintre un autobus şi un pensionar cu baston mi-aş paria, cu siguranţă, banii pe pensionar, iar dacă traseul include şi zona centrală a oraşului m-aş gândi automat că e blat dacă pensionarul cu baston ar avea o cota mai mare de 1,2, având în vedere că de la Gara Mare până la Liceul de Artă poţi face şi 50 de minute.
Din fericire se apropie primăvara şi programul de călire al locuitorilor acestei minunate urbe prin aşteptarea îndelungată a autobusului în staţie nu mai e aşa de hardcore, acum se pot încrie fără riscuri majore şi copiii.
Cot la cot, într-un norişor de abur produs de respiraţii la minus zero grade, utilizatorii (sau să le spun/ne spun beneficiarii?) serviciului public de transport în comun, aşteaptă ca un grup de pinguini pe marginea trotuarului sosirea autobusului care să-i ducă spre treburile lor. Să presupunem că de această dată aşteptarea e scurtă, o jumătate de respiraţie – să zicem, dar după ce mijlocul de transport frânează şi se apropie de staţie, de obicei îţi cam piere cheful să urci. Asta chiar şi-n cazul în care nu ai nenorocul să vină un microbus. Oamenii din jurul tău, cu mai multă sau mai puţină tragere de inimă, încep să se-mbulzească la uşile deschise, accesul fiindu-le mult îngreunat de ceilalţi călători care au ocupat deja toate locurile de stat în picioare. Dacă nu mă răzgândesc în speranţa că următorul bus va fi mai puţin plin, răsuflu uşurat după ce şoferul acţionează uşile, iar acestea se-nchid în spatele meu fără să-mi prindă ghiozdanul. Mă aştept ca-ntr-o bună zi să văd lângă afişul cu “Atenţie la hoţii de buzunare!” unul cu: „Vă rugăm lăsaţi ghiozdanele şi sacoşele la intrare.”
De asemenea, mă gândesc că se are în vedere crearea unui call center unde se vor putea face rezervări (jos sau în picioare în limita locurilor disponibile) şi pe viitor dezvoltarea unui serviciu taxi-bu
