● În Oman, un nonagenar arab, "cu faţa de pământ crăpat şi ochi de apă liniştită" (vorba scriitorului Arturo Uslar-Pietri), şi-a săpat în urmă cu aproape 20 de ani mormântul. De fapt, o groapă în deşertul nesfârşit, o groapă ca oricare alta. Din când în când, bătrânul coboară în ea şi doarme în culcuşul de ţărână. Pasămite că somnul acela îl linişteşte, îl împacă întrucâtva cu condiţia de muritor. Adică un exerciţiu de murire, nu? Înveţi să mori, aşa cum înveţi să şi trăieşti. Te duci o ţâră la groapă, te întinzi un ceas, două, şi priveşti cerul de deasupra. Îţi imaginezi într-o doară că te-ai stins şi apreciezi altcumva viaţa. Întors la cele lumeşti, bănuiesc că eşti vindecat de trufie şi pizmă, că bunătatea ţi-a înmuiat inima. Chiar, ce-ar fi ca fiecare dintre noi să-l imităm pe ciudatul omanez şi să petrecem tombal niscaiva clipe pe an? Şi din fundul pământului să şoptim, asemenea minunatului rapsod Grigore Leşe, ca o rugăciune finală: "Să mă pună-n copârşeu/ La un loc cu Dumnezeu,/ Copârşeu cu scânduri ude,/ Unde moartea nu pătrunde,/ Nici dragostea nu răspunde". Căci, "Nu-i lumină nicări,/ Or murit tăţi oamenii"… Ei bine, d-aia îmi iubesc obârşia românească, d-aia sunt naţionalist până la capăt, versuri ca astea mă fac să-mi iubesc necondiţionat neamul!
● "Să fii singur înseamnă să te bucuri de absenţa lumii", mai zice sud-americanul, şi câtă dreptate are! Invers ar suna astfel: Să fii înconjurat de ceilalţi înseamnă să te bucuri de absenţa singurătăţii. Cu alte cuvinte, numai absenţa ne bucură. Oare nu putem trăi bucuria decât prin absenţă? Ori absenţa ne obligă să preţuim ceea ce avem? Un alt veştmânt filozofic al resemnării? Resemnarea de a ne mărgini la ceea ce ni s-a dat? Teama de a căuta dincolo de propriile limite? Eu am obosit deja, căutaţi voi răspunsul la aceste întrebări!
● Şi tot el este de părere că
