Nu cred că am povestit vreodată ce am făcut eu în calitate de ministru cancelar – în 2004. M-am îngrășat din cauza stresului și am consumat din economiile personale – acestea parcă le-am spus. Dar conținutul muncii nu-mi aduc aminte să-l fi descris în detaliu.

Am fost numit ministru cancelar în februarie 2004, cu emiterea actelor în martie 2004. Obiectivul fundamental a fost acela de a introduce o procedură de urmărire detaliată a îndeplinirii diferitelor cerințe adresate Guvernului României: șapte capitole de negociere încă neînchise de România (Bulgaria mai avea două), solicitări imperative ale Parlamentului European (intrase pe ordinea de zi o rezoluție care cerea Comisiei Europene să întrerupă negocierile cu România și să le reia într-un pachet cu Croația, Islanda și Turcia), cerințe ale FMI și Băncii Mondiale (exista un program denumit PAL II care rămăsese în urmă), cerințe de organizare a puterii executive solicitate de CE și OECD etc.

Procedura introdusă (după un vechi obicei personal) s-a numit To-Do-List. Din limba engleză se poate traduce cu „lista de sarcini“ sau „de făcut“. Este o listă a celor pe care trebuie să le facem repede, mai încet sau la anul. În cazul de față toate trebuia făcute ieri. Am clasificat cerințele fiecărui emitent (Banca Mondială, FMI, CE, PE, OECD, Cartierul general NATO etc.) și le-am detaliat pe pași. Pentru că o acțiune ca adoptarea pachetului de legi pentru reforma justiției avea de fapt 15-20 de pași pregătitori, care implicau zeci de instituții, de la ministere la agenții guvernamentale și autorități locale. Lista finală avea vreo 35 de capitole și peste 200 de pași. Când i-am prezentat-o prima dată primului-ministru de atunci, dl Adrian Năstase, acesta nu și-a putut ascunde neîncrederea: „Nu știu dacă se poate face. Aici e un program de guvernare pe patru ani“.

S-a putut.

Am format la Cancelarie o echip