La 15 martie, concetăţenii noştri de naţionalitate maghiară aniversează Ziua Naţională a Ungariei şi Ziua Maghiarilor de Pretutindeni. În buna tradiţie a românilor, asemenea momente – cu multiple conotaţii istorice, politice şi chiar emoţionale – sunt receptate cu înţelegerea cuvenită, a unor sensibilităţi normale, într-o comunitate europeană ce cultivă diversitatea, concomitent cu descurajarea naţionalismului exacerbat.

Cu o asemenea motivaţie l-am sunat pe vicepremierul Marko Bela:

- Am onoarea să vă salut!

- Nu vă cunosc…

- Sunt un simplu jurnalist şi vroiam să vă întreb, referitor la 15 martie…

- Nu am ce declara în plus.

- Era o întrebare deloc acuzatoare, incriminantă sau tendenţioasă…

- Bine. Despre ce este vorba?

- Nu credeţi că, în 2012, mai mult ca în anii precedenţi, majoritatea covârşitoare a concetăţenilor români se raportează, cu o atitudine dominant europeană, la sărbătoarea minorităţii conlocuitoare pe care o reprezentaţi?

- Glumiţi!? Una contrazisă de reacţiile mediatizate privind cererile UDMR vizând crearea liniei maghiare, la Universitatea de Medicină şi Farmacie din Târgu Mureş…

- Sincer, nu mă interesează acest subiect.

- Nu?!… Cum aşa?

- Simplu. Dumneavoastră aveţi trei copii, eu doi. Ai mei – aidoma celor din generaţia lor – nu sunt deloc impresionaţi de propaganda pro şi contra unei soluţii evident politice, într-o chestiune care, dacă o privim decent, cu ochii la eveniment, este doar un dorit cadou, măcar acesta, de 15 martie – sărbătoarea ungurilor de pretutindeni.

- Vorbiţi serios?

- La rece. Reglajul de facto al… liniei maghiare va fi dat de viaţă. Şi mă refer strict, cu îngăduinţa dvs., la evoluţia demografică. La fel de neîncurajatoare – at