Ziua Femeii a trecut. Și, dacă ar fi să mă detaşez puţin de înţelesul pur al verbului, aş spune iar că da, ziua femeii a trecut. Locul ei nu a fost, nici pe departe, luat de Ziua Bărbatului, cum ar putea afirma tot felul de specialişti şi sociologi citaţi în revistele feministe.

Mai bine spus, locul ei a fost schimbat temporar, sper din tot sufletul că doar temporar, de ziua piţipoancelor. Acestea din urmă sunt un fel unic de femei, sunt prinţese, dive, foste, viitoare sau actuale vedete voluptoase, ale căror meserii/aptitudini/ hobby-uri sunt incerte (dar ale căror scopuri, culmea! sunt foarte clare), care au căpătat puteri supranaturale, au ieşit din paginile colorate de reviste de scandal, au coborât de pe cândva micile, acum plăsmuitele ecrane tv, s-au înmulţit şi acum mişună printre noi, nestigherite, ca un virus nou ce riscă să se extindă rapid. Și să ne facă pe noi, femeile muritoare de rând, o specie pe cale de dispariţie.

Anul ăsta, am decis să tratez ziua de 8 martie corespunzător: ca pe o data normală în calendar. Asta pentru că, mă repet, cred despre mine că sunt o persoană unică, deosebită, irepetabilă, la fel cum se consideră şi alte miliarde de oameni de pe glob, însă cu toţii suntem muritori. În consecinţă, de Ziua Femeii, nu mi-am sărbătorit feminitatea nici dansând, zglobie, prin vreun beci vechi care mai nou se numeşte club/pub, înţesat de feţe aprinse şi de bărbaţi închiriaţi scump ca să îşi etaleze trupurile lucrate în faţa sexului slab. Nici nu am petrecut seara prin vreo cafenea cochetă, cu iubitul, sorbindu-l mai degrabă pe el din priviri îndrăgostite decât să sorb din amestecul de cappuccino, frişcă, scorţişoară şi mentă din ceaşca de cafea de pe masa mea. Nu.

M-am lipsit chiar şi de firele firave, un pic ofilite de frezii şi lalele care se împart gratis pe stradă „pentru doamne şi domnisoare”, deşi recunosc că e foarte b