Creşterea preţurilor de consum – cunoscută uzual sub numele de inflaţie – a înregistrat în februarie o nouă minimă anuală: 2,6%. Asta înseamnă că BNR are dreptate când declară dezinflaţia consolidată şi reduce dobânda-cheie la 5,5%. Totuşi ce a vrut să spună şeful misiunii FMI, Jeffrey Franks, când a afirmat că dacă ar fi fost în locul BNR ar mai fi aşteptat câteva luni înainte de a reduce dobânzile?

Avertismentul lui Franks poate fi „tradus” prin aceea că BNR trebuie să se asigure că nu există niciun dubiu asupra procesului de dezinflaţie şi abia apoi să micşoreze dobânda de po­litică monetară. Iar procesul nu-i nici pe departe consolidat din mo­ment ce deflatorul PIB – care evi­den­ţi­a­ză creşterea generală a preţurilor din economie, nu doar a preţurilor de consum – s-a plasat la 9,2% în trimestrul IV 2011.

Banca centrală a Statelor Unite ia în calculul stabilirii dobânzii-cheie – folosind formula lui Taylor – deflatorul PIB, dar care în SUA nu se situează departe nici de inflaţia la consumator, nici de cheltuielile de consum ale gospodăriilor populaţiei din componenţa deflatorului. La noi însă inflaţia se plasează la 2,6%, variaţia cheltuielilor menajelor la 5% şi deflatorul PIB la 9%, fiind clară doar tendinţa: inflaţia se va majora spre deflator după ce se va estompa efectul raportării la o bază mare din trecut.

Ce va face atunci BNR, va re­cu­noaşte că a greşit când l-a ignorat pe Franks şi va majora dobânda-cheie? Probabil că nu. Cu riscul ca populaţia să-şi transforme eco­no­mi­sirile în valută şi să se deprecieze leul.

Avantajul utilizării deflatorului în perioadele de criză e că indicele pe baza căruia se calculează (Paasche) permite să se vadă în timp real modificările care au loc la nivelul consumului. Pe când indicele folosit pentru stabilirea ratei inflaţiei (Laspeyres) utilizează ponderile bunurilor şi serviciilor ce intrau în