Andrei Pleşu este iubit de contemporanii săi, cu excepţia acelora care urăsc tot ce merită iubit. Are o înfăţişare de cântăreţ de operă, seamănă, privit de la distanţă, cu Luciano Pavarotti. Şi are şi o voce frumoasă. Audio-book-ul cu Craii de Curtea- Veche în interpretarea lui este nec plus ultra în materie de audiobook- uri.

La toate manifestările publice, inclusiv la cele din străinătate, Andrei Pleşu cucereşte asistenţa cu erudiţia sa de care nu face paradă, cu jocul imprevizibil şi sclipitor al ideilor, cu umorul său irezistibil. Prietenul lui, Gabriel Liiceanu (împreună cu care formează un tandem intrat în mitologia culturală a epocii), îl numeşte „un seducător internaţional”.

Unii dintre admiratorii lui Andrei Pleşu se simt dezamăgiţi de lipsa lui de fermitate în condamnarea „comunismului rezidual”, de tendinţa de a relativiza evaluarea morală a faptelor contemporanilor. Spiritul ludic şi cochetăria, uneori cu o tentă de frivolitate pe care le practică Andrei Pleşu „sună”, într-adevăr, într-o ţară distrusă de comunism, ca râsul la o înmormântare.

Personalitatea sa trebuie privită însă ca o prefigurare a ceea ce va fi intelectualul cândva, într-o ipotetică Românie relaxată şi prosperă. Existenţa lui Andrei Pleşu este de bun augur pentru societatea românească.

Dintre cărţile pe care le-a publicat după 1989, cea mai necesară şi, în acelaşi timp, cea mai în stilul lui Andrei Pleşu este Despre frumuseţea uitată a vieţii. De o remarcabilă valoare literară, această carte contează şi prin valoarea ei pedagogică.

Este uimitor cât de mulţi oameni, chiar şi dintre cei care n-au ca profesie cititul, îl admiră pe Andrei Pleşu. Unii dintre ei, cuprinşi de entuziasm, îi copiază textele, pe computer, şi le trimit cunoscuţilor (aşa s-a întâmplat cu cel despre brancardierul român sau cu cel despre modul de folosire a unei toalete în Japonia).