Cu foarte puţin timp în urmă, Amos Oz, venit la Bucureşti, mărturisea, făcîndu-i lui Tolstoi o reverenţă lungă cît o carieră, că toată viaţa a scris despre familiile nefericite. Mai spunea Oz că, dacă ar fi să aleagă între a se lansa într-o expediţie pe lună şi a fi pentru o zi o muscă pe peretele unei familii, ar alege unghiul voaioristic al detestabilei insecte, fără nici un regret. Romanul Purificare, semnat de necunoscuta, la noi, Sofi Oksanen, face ca vorbele lui Oz să se încarce cu un adevăr care sfredeleşte şi provoacă: familiile nefericite şi muştele de pe pereţii lor spun despre tectonica noastră sufletească mult mai multe decît o mie de cămine însorite, cu aspidistre la ferestre. Romanul Purificare începe cu o femeie care se uită scîrbită la o muscă, o „muscă de hoit“ i se spune. Scena poate n-ar merita menţionată, dacă nu s-ar lăţi, impunîndu-se ca una cu rol-cheie. Musca revine la sfîrşitul cărţii, cînd aflăm că numele de cod al informatoarei Aliide Truu, aceeaşi femeie din satul estonian cu care se deschide povestea, era „Musca“. Între aceste două scene, Sofi Oksanen leagă, nod după nod, reţeaua tensionată a relaţiilor dintr-o familie estoniană: legături atît de complexe, adevăruri atît de greu de privit şi ambiguităţi într-atît de răvăşitoare, încît lectura cărţii presupune nici mai mult, nici mai puţin decît o confruntare abruptă cu o formă a răului şi a blamabilului insinuate şi în cele mai puţin susceptibile acte. Iniţial, Aliide Truu cea scîrbită de muşte ne pare o femeie cumsecade: locuieşte singură într-o casă de ţară, are cîteva ticuri ale bătrîneţii şi se teme să nu fie agresată de străini. Sîntem în anul 1992, în satul Läänemaa din Estonia de Vest. Temerile bătrînei ies la lumină în momentul în care se trezeşte în curte cu o tînără brutalizată, care abia poate articula cîteva vorbe într-o estoniană bizară, cu puternic accent rusesc. Deşi