Am ajuns la momentul istoric în care nimeni nu mai poate avea un singur gram de încredere în cuvântul Preşedintelui Traian Băsescu. Intervenţile televizate ale Preşedintelui României produc din ce în ce mai des ilaritate şi uneori chiar stupoare. Tribulaţile politice şi nu numai pe care acesta încearcă să le transmită cetăţenilor, cu intenţia ipocrită de a creea un grăunte de admiraţie faţa de un preşedinte care chipurile, se gândeşte la soarta lor, nu au un conţinut logic şi coerent menit să ducă la o acceptare sau cel puţin la o dezbatere privind problematica scoasă la tarabă. Nimic concret, nimic credibil, nimic sincer. Doar vorbe de clacă prezidenţiale.

După ce a fost un zmeu-paraleu, conducând dictatorial toate instituţile statului, Traian Basescu vrea sa redevină uman, de data aceasta fără lacrimi, pe baza unei alte reţete, cea a durerilor de suflet. Mai precis, ni se aduce la cunoştiinţă, faptul că în sufletul acestuia colcăie un morman de frustrări, care l-au îndemnat pe Preşedinte să mărturisească candid că cea mai neagră perioadă din viaţa lui a fost cea din timpul mandatului, perioadă în care a fost în mod permanent umilit. Se prea poate ca şi de această dată, mulţi dintre cetăţenii de bună credinţă şi naivi să fi crezut precum melcii nătângi, în vorbele Preşedintelui. În acest caz, avem de-a face cu o dublă ignoranţă: cea prezidenţială şi cea laică, care din păcate încă persistă. Afirmaţia că încă din 2007 a fost supus unor mari umilinţe duce la supoziţia că Traian Băsescu nu are proprietate termenilor. Să analizăm ce înseamnă la modul real, să umileşti un preşedinte. Într-o primă accepţiune a acestei stări de umilinţă, ar fi necesar să îi creezi Preşedintelui un sentiment de inferioritate, izvorât într-un anumit context, din anumite aprecieri rău-voitoare. Acest lucru ar presupune în mod obligatoriu să te afli lângă Preşedinte în prezenţa unor