Aşa cum menţionasem în articolul precedent, printre cei care au frecventat pentru a crea, pădurea Fontainebleau de la Barbizon, se află şi maestrul Nicolae Grigorescu (1938-1907). Născut în comuna Pitaru- judeţul Dâmboviţa, începuturile sale ca artist se manifestă în zona picturii de icoane şi a frescelor în biserici (biserica mănăstirii Zamfira, biserica mănăstirii Agapia). Cu ajutorul lui Mihail Kogălniceanu reuşeşte să plece cu o bursă la Paris unde intră în atelierul pictorului de factură academică- Sébastien Cornu, fiind coleg cu Renoir. Dar mediul rigid al şcolii academice va fi repede abandonat şi în acest context va ajunge la Barbizon. Între 1879 şi 1890 pendulează între Franţa şi acasă participând la numeroase expoziţii cu o intensă prolificitate, făcându-se astfel cunoscut.

Fără a fi un portretist prin temperament, Grigorescu înnoieşte acest gen la noi, prin mutarea interesului de la descrierea minuţioasă a atributelor exterioare la o redare individualizată, a trăirilor interioare. Rămân celebre portretele de evrei sau de soldaţi de pe frontul Războiului de independenţă. Însă din perioada franceză de început, face parte şi portretul Intendentului de la Barbizon din Galeria de artă românească modernă. Conceperea acestuei lucrări urmează modelul clasic de redare rembrandtiană: punctul de interes, central, conturat prin zonele de alb, ocru şi roz care nuanţează detaliile fizionomice şi captează lumina cu o sursă unică de provenienţă, în contrapondere cu restul pânzei inundat de negru şi brunuri. Obţinerea efectului de gravitate e garantată! Treptat, trecând prin experienţa franceză ulterioară, paleta se destinde şi rămân nuanţele calde, serene. Accentul pe psihologia interioară e mutat pe crearea unei atmosfere cât mai degajate. Ţărani, care cu boi, ciobănaşi, ţărăncuţe, alcătuiesc tipologii şi respectiv marea serie de teme tipic româneşti care vor face