… era cenzorul nostru de la Napoca Universitara, inainte de ’89. Omul care m-a luat de-o parte si mi-a propus functia de redactor-sef, dupa plecarea lui Adrian Chirca. Cu o conditie : sa devin membru al Partidului Comunist. Cand l-am refuzat, i s-au umflat venele la tample. Avea el, cred, obiceiul asta – sa-si umfle venele la tample, ca la fel a facut si in tabara studenteasca de la Izvorul Muresului cand am fost “prins” cu un sirag de matanii la gat. Si tot asa a facut si in decembrie ’89 cand m-a intalnit din intamplare in fata Casei de Cultura a Studentilor : « Fumurescule », mi-a suierat, sa nu ne auda trecatorii, « iarasi bagi soparle in gazeta ? » Marturisesc, m-am speriat nitel. In ultimul numar publicasem o cronica de carte (parca la Garcia Marquez) si una de film. In cronica de carte, ce-i drept, se strecurasera de cenzura vreo doua soparle. Soparlite. Soparlitele. Nimic grandios.
Spre rusinea mea, n-am fost dizident. La 22 de ani, gandul de a pierde facultatea de medicina imi dadea fiori. Mergeam la cenaclu cu Teohar Mihadas, Dumnezeu sa-l odihneasca, si-l vizitam cand apucam pe scriitorul Marcel Petrisor. Apucam, cand il lasa Securitatea in pace sau cand nu-l vizita parintele Calciu-Dumitreasa – ceea ce era cam acelasi lucru. Ambii scriitori erau fosti detinuti politici slobozi la gura, povesteam cu ei cate-n luna si-n stele, dar dizident nu ma puteam numi. Doar tanar. Nici rezistenta prin cultura n-am facut. N-am scris ceva de care sa-mi fie rusine, dar nici ceva de care sa ma mandresc. Nu ma ascund dupa degete.
Stateam asadar acolo, in actuala Piata a Pacii, uitandu-ma la venele tovarasului Lumperdean. Pulsau nelinistite. Pentru decembrie, era o zi calda, insorita, iar lumea care trecea pe langa noi parea cumva vesela. N-am zis nimic. Macar atata invatasem : in situatii din astea, nu voluntariezi imformatia. Astepti sa vezi acuzatiile. « S
