O scurtă însemnare: un om închis, un om care are nevoie de oameni, o femeie, mirosul de ceapă. Apoi o bătrînă şi un plici de muşte. Romanul finlandezei Sofi Oksanen, Purificare, stabileşte de la bun început acea curiozitate complice a lecturii care te duce într-o lume fictivă şi totuşi foarte concretă. Aproape că ai impresia că urmăreşti lupta bătrînei Aliide Truu, vezi draperia de dantelă, zmeura şi roşiile pentru conserve, de parcă ai privi peste umărul femeii. Curiozitatea creşte odată cu ridicătura zărită sub un mesteacăn, ridicătură care se dovedeşte a fi o fată într-o stare deplorabilă. Între bătrîna Aliide Truu şi Zara, fata găsită în curte, începe jocul neîncrederii. Treptat, lumina de la începutul romanului şi liniştea bucătăriei de ţară se colorează de spaime întrezărite. Fricile a două femei stau faţă în faţă, aducînd amănunte, episoade de viaţă cumplite.
Romanul înaintează printre gesturile concrete de omenie faţă de fata hăituită, printre neîncredere şi frică. Frica devine cel de-al treilea personaj, care se plimbă prin încăperi, se strecoară înăuntrul femeilor, iese prin pori. Fără chip, fără trup, prezenţă constantă. Sofi Oksanen are răbdarea şi înţelepciunea de a grada povestea lui Aliide și a Zarei, aducînd fărîme de amintiri care dezvăluie destine frînte, oameni distruşi, umiliţi, luptîndu-se cu răul şi făcînd rău la rîndul lor. Secrete intime, istorii personale cumplite, amplificate de istoria barbară a războiului, a fascismului şi a comunismului. Oamenii îşi fac rău, iar răul se întinde ca o pecingine. Aliide Truu, geloasă pe sora sa Ingel Tamm, pentru că s-a căsătorit cu Hans Pekk, face o obsesie din a-l determina pe Hans s-o iubească. Obsesie care pune într-atît stăpînire pe ea, încît merge la baba Maria Kreel s-o ajute cu tot felul de vrăji. Gelozia roade înăuntrul ei, împingînd-o să profite de tragediile războiului. Departe de
