Polemica? În pofida aparenţelor, aceasta face parte, ca să zic aşa, „din registrul ideilor gingaşe”. Din care pricină e pîndită de abateri pe care le putem vedea prea adesea cu ochiul liber.

Una din ele e reprezentată de polemiştii „de casă”, ataşaţi unui grup ori înflorind în preajma (în umbra!) unui potentat al lumii literelor. Altă speţă de scris „bătăios” e cu atîtea năbădăi, atît de capricioasă încît nu mai cunoaşte nicio consecvenţă, nicio margine. N-are niciun Dumnezeu. Ce-ai lăudat ieri, spurci azi, ori invers, dintr-o pornire voluptuos-nămoloasă a interesului. Şi, desigur, polemica nătîngă, ce-şi propune, bunăoară, a apăra Muza comunistă, fără să omită a stropi cu noroi, bunăoară, interbelicul. Niciuna din aceste metehne nu se regăseşte în scrisul lui Dumitru Ungureanu. Părînd neafiliat niciunui cerc de interese, d-sa îşi debitează opiniile inconformiste, aşa cum crede de cuviinţă. În chip statornic, criticul ia distanţele cuvenite faţă de marasmul totalitar, ba chiar îl arată cu indexul, ca pe-o boală ruşinoasă (venerică!) pe care au contractat-o destui din autorii mai mult ori mai puţin simandicoşi, în practicarea erotismului lor pervers în raporturile cu partidul unic. Scurt spus, Dumitru Ungureanu are aerul unui om „dintr-o bucată”. Postura de „marginal” pe care şi-o arogă, publicînd cu predilecţie în cîteva reviste de provincie cu profil distinct („Argeş”, „Litere”, „Vatra”), îi acordă o libertate de mişcare pe care feluritele aranjamente şi servituţi (fie şi de „politeţe”) ale „Centrului” ar putea-o impieta cu uşurinţă. De fapt ce înseamnă a fi în „Centru” pentru un analist decît să marcheze centrul panoului de tragere? „Din afară se vede mai bine şi mai departe”, spunea un cunoscut scriitor al nostru din penultimul veac, cînd i-a fost refuzată primirea în Academie. Fiind unul dintre cei ce şi-ar putea lua drept deviză atari cuvinte, D