Avem o filozofie anticorupţie. Sînt oameni care cred că totul se poate rezolva dacă “curăţăm ţara de hoţi”, dacă eliminăm necinstea din și dintre noi. Un fel de ridicare de privire disperată și elitistă către cerul înstelat de deasupra noastră.

Presa e hipnotizată de primari sau deputaţi cu cătuşe la mîini. Societatea civilă de asemenea. Toţi cred în curăţenie, în justiţie care să funcţioneze ca un ceas elveţian. Ce rost are să tot vorbești de ideologii, planuri politice, credințe cînd problema e una singură: că sîntem necinstiți. Avem experţi anticorupţie, unii chiar buni în comentariile pe care le fac, dar există o fundamentală neadecvare la urgențe. Politica se face de fapt altundeva, se iau din ce în ce mai multe hotărîri vitale pentru toți complet netransparente, complet nedemocratice – privilegiile mari, monopolurile, marile cîștiguri se fac cu legi, nu în afara legii. Personal am ieșit în stradă în ianuarie nu doar pentru că nu sînt respectate legile, ci pentru că legi vitale au ajuns de nerespectat. Un așa bloc nedemocratic nu poate fi spart cu discurs anticorupție. Misticii anticorupție deși se dau progresiști și sînt plini de școli străine vor să românizeze problema. Și îi înțeleg: dacă e națională, e mai ușor de rezolvat, măcar retoric.

La asta se adaugă o putere politică care a luptat și ea încrîncenat mai ales cu corupţia mică, aia de jos care, ce să povestim, destabiliza bugetul. Anticorupţia este şi sperietoarea vînturată de Vest de deja 20 de ani. Cu mare succes, nu ne mai plictisim să ne simţim europeni preluînd discursuri de la Bruxelles sau interviuri cu ambasadori care se dau arhangheli ai curăţeniei vorbind despre corupţia de aici care împiedică marile corporaţii să facă afaceri cinstite. Monica Macovei ţipă doar anticorupţie și unora le e de ajuns cînd de fapt mistica sa anticorupție e însoțită de un conservatorism desuet și absur