Un punct de vedere în dezbaterea dezbaterilor.
Fie şi la o săptămînă după orgia lui Messi în meciul cu Leverkusen, nu cred că e prea tîrziu pentru a-l saluta pe Andrei Niculescu, cel care vinerea trecută a avut inspiraţia să scrie clar că “niciodată nu vom putea da răspunsul corect la întrebarea «Cine e cel mai bun fotbalist din istorie?»”. Dînsul nu a ezitat să titreze că aceasta e dezbaterea dezbaterilor şi sînt convins că nu exagerează - that is the question, aceasta e întrebarea, oricîte se întîmplă în Ghencea, Pipera, Cluj şi chiar la Manchester, unde United, în fine, a-ntrecut-o pe City în clasament. Copilăreşte sau matur de-a binelea, după fiecare nebunie a lui Lionel şi Cristinel, nu putem trece peste chestiunea asta aproape bolnăvicioasă: “Bă (e o abundenţă de bă la începutul oricărei întrebări în română), cine este cel mai bun din lume?”. Sigur că imediat ne apar în faţa ochilor Pele şi Maradona şi iar pornesc frămîntările clasice: putem compara geniile de azi cu cele de ieri?, apărările de atunci mai au ceva din ferocitatea celor de azi? Nu putem da răspunsul corect, dar, ca de obicei în problemele grele, putem interveni cu nuanţe care îmblînzesc violenţa presiunii.
De ani de zile, mă feresc să numesc pe cel mai bun fotbalist din toate timpurile, argumentînd vesel că nu am trăit în toate timpurile şi nu pot să fiu arogant cu istoria, fie ea doar a fotbalului. De vreo cîteva săptămîni sînt însă în posesia altei idei; mi s-a dăruit un dicţionar francez foarte recent (2011), un dicţionar rock, istoric şi politic al fotbalului, avîndu-l drept autor pe Hubert Artus*, un ziarist specialist în materie, care îşi permite să fie şi subiectiv într-un dicţionar. Ca atare, la articolul consacrat lui Garrincha, el poate scrie aşa: “Pentru noi, Garrincha este, împreună cu Best, Cruyff şi Maradona, cel mai bun fotbalist din cîţi a cunoscut planeta” (şi urme
