În lipsa unor mărturii lămuritoare din partea lui Caragiale asupra motivelor care l-au determinat să ia hotărârea exilului berlinez, biografii marelui scriitor au formulat câteva ipoteze. În anii proletcultismului, istoricii literari dogmatici nu vedeau decât o singură cauză a părăsirii ţării şi anume persecuţiile la care ar fi fost supus dramaturgul de către „oficialitatea culturală burghezomoş ierească”1.

Îndepărtarea din slujba de la Regie, procesul Caion, refuzul de a i se acorda Premiul Academiei ar fi fost măsuri represive comandate de protipendadă, de liderul liberal Dimitrie Sturdza, împotriva celui care îi satirizase necruţător în comedii şi în schiţe. Alţi cercetători literari, inclusiv Şerban Cioculescu, explicau ultimul domiciliu berlinez doar prin confortul vieţii şi clima temperată mai prielnică sănătăţii, pe care Caragiale, beneficiar al unei apreciabile moşteniri, le găsea în civilizata capitală a Reichului.

Toţi pierd din vedere motivul, poate cel mai important, dacă nu al părăsirii ţării, sigur al opţiunii pentru Berlin: pasiunea de meloman a scriitorului. Mai puţin din Italia, şi aproape deloc din Franţa simbolismului şi impresionismului, proveneau idolii săi muzicali; aceştia aparţineau spaţiului cultural germanic şi se numeau Johann Sebastian Bach, Wolfgang Amadeus Mozart şi Ludwig van Beethoven.

Întruchipare a sociabilităţii şi oralităţii urbane, înzestrat cu o prodigioasă inteligenţă, Caragiale a cultivat comicul ca nimeni altul în literatura română. Pătrunzătorul său spirit de observaţie s-a aplecat asupra realităţilor socialpolitice ale vremii sale, asupra sufletului omenesc. În scrisul său, autodidactul Caragiale a urmat un făgaş care avea multe afinităţi cu normele esteticii clasice: claritatea, concizia şi precizia. Fiica scriitorului, Ecaterina Logadi, a reţinut faptul că tatălui ei nu-i plăceau p