La începutul anilor 2000, bancherii străini erau surprinşi să afle că în România nu se aplică nimic din ce învăţaseră ei la şcoală despre relaţia dintre risc şi profit.

Românii plăteau disciplinat - ca nişte clienţi “prime", adică de primă mână, dar acceptau dobânzi mari şi foarte mari - ca nişte clienţi “subprime", de mâna a doua. Greu de găsit aşa o combinaţie şi sigură, şi profitabilă! Cu timpul, stupoarea s-a transformat în plăcere, plăcerea - în lăcomie, iar lăcomia - în disperare. Cam în această fază se află acum băncile, care descoperă că România este nu o excepţie de la lecţiile din manualul bancherului prudent, ci o banală confirmare.

Românii au început să câştige pe bandă rulantă procesele deschise împotriva băncilor. Chiar dacă deocamdată procesele câştigate de bănci sunt mai multe, ele nu aduc venituri suplimentare băncii. Însă cele pierdute costă. Băncile plătesc ambiguuitatea contractuală pe care au păstrat-o intenţionat pentru a o folosi împotriva clienţilor, ambiguuitate care acum le explodează în faţă.

Procesele pierdute cu puţinii clienţi dispuşi să se bată pentru drepturile lor n-ar fi, singure, un efort prea mare. Însă ele vin peste o rată de 15% a creditelor neperformante şi de aproape 50% a creditelor care sunt măcar “sub observaţie". Vin peste reţele supradimensionate de sucursale şi scheme de personal nepregătite să lucreze cu riscuri reale, să ia decizii bine-gândite pentru fiecare creditor în parte sau măcar să execute silit greşelile din trecut. Şi vin peste feţele posace ale acţionarilor, care au venit în România să ia dividende, nu să bage mâna în buzunar după majorări obligatorii de capital.

Momentul culminant al melodramei dintre bănci şi clienţii lor a fost atins în a doua jumătate a lui 2010, când lobby-ul în parlament şi presiunea prin intermediul FMI au făcut ca Legea Falimentului Personal şi celebra OUG