Ce este şi cum este critica, în viziunea lui Al. Cistelecan? Înainte de toate, ea este „a-sentimentală”, „treabă de concept”, rod şi joc al inteligenţei, instrument al intelectului cu rol de a examina opera, păzindu-se, oricum, de riscul de a cădea în fascinaţie sau în exces de putere.

Criticul face însă o precizare: „Dar e de discutat dacă înţelegerea ei nu trece în devoţiune, nu e şi o formă de devoţiune, ceea ce ar aduce înapoi pe fereastră unele lucruri date afară pe uşă”. Comparat cu limbajul poeziei, limbajul criticii e, desigur, unul raţionalizant: „Critica ţine un discurs raţional şi raţionalizant, pe când, în partea lui esenţială, limbajul poeziei (ca mai specific artei, mai pur) este unul iraţional (sau raţionalizabil cu mare rest)”.

Demne de interes sunt precizările lui Cistelecan despre condiţia instrumentului său predilect, recenzia. Aceasta „nu stă la taclale”, dimpotrivă, „vorbeşte pe limba spartanilor”, pentru că „n-are timp de prea multe generalităţi”, astfel încât recenzentul „vede literatura ca un spectacol de monade”. În aceste condiţii, nu e de mirare că recenzia însăşi „nutreşte visuri deşarte de sinteză. Ea poate lua seama la dialectica interioară a acestor monade, abia poate ţine jurnalul devenirii lor. Necum să vorbească, á la Jourdain, limba sintezei, recenzia vorbeşte riguros în dialectul centrifugal al excepţiilor”.

Acţiunea şi prezenţa critică a lui Al. Cistelecan au fost văzute, în timp, în fel şi chip, accentul aşezându-se când pe rigoare şi exactitate, pe comprehensiune şi pe darul disocierilor, când pe spectacolul stilului ironic sau pe expresivitatea calofilă a discursului. Nicolae Manolescu, în Istoria critică a literaturii române, reţine, între calităţile criticului Al. Cistelecan, „fineţea antenelor”, distilarea sarcasmului, dar şi scriitura „plastică, barocă, de o tehnicitate ce nu-şi poate reprima ap