Atât de spectaculoasă a fost evoluţia prozei optzeciste în ultimii ani, încât aproape că putem trece la capitolul "normalitate" devierile de la premisele ei iniţiale. Să te mai miri că Alexandru Vlad revine în forţă cu roman după ce Petru Cimpoeşu, Horia Ursu sau Cristian Teodorescu au demonstrat că proza scurtă din anii '80 (atât de original asumată de fiecare dintre ei încât părea un manifest definitiv de creaţie) era, totuşi, un exerciţiu pentru construcţii mai ample?

Începe să devină tot mai evident că din punct de vedere valoric aisbergul despre care vorbea Gheorghe Crăciun cu privire la poezia optzecistă trebuie identificat mai degrabă la nivelul prozei. Poate va explica la un moment dat un istoric literar serios de ce poezia optzecistă aproape că a amuţit după '90, în timp ce prozatorii, treziţi dintr-o miraculoasă hibernare (perioada lungă de gestaţie pare a fi condiţia sine qua non a acestor scrieri), dau opere impresionante una după alta.

Nu mai surprinde aşadar deloc întoarcerea unui prozator recunoscut şi acum două decenii, dar oarecum pus în umbră, ca destui alţii, de figurile mult mai titraţilor Mircea Cărtărescu sau Mircea Nedelciu. Nici faptul că recentul roman dovedeşte că Alexandru Vlad are puterea de a se reinventa complet. Orice-ar spune fanii lui necondiţionaţi din Ardeal (doar Ion Mureşan în poezie poate depăşi cota de popularitate de care s-a bucurat printre confraţi), scriitorul n-a reuşit să-şi găsească tonalitatea creatoare după Revoluţie. N-a lipsit nicio clipă din actualitatea editorială, însă majoritatea volumelor din ultimii ani, bine scrise, sunt totuşi fragmentare şi eclectice, la graniţa dintre publicistică şi proză. Ce-i drept, în multe se întrevedea deja un început de distanţare faţă de experimentalismul recurent, mai mult sau mai puţin discret, în proza tuturor scriitorilor optzecişti. Prozele din "Aripa grifon