A trebuit să treacă mulţi ani de la înfiinţarea Muzeului de Artă Modernă pentru ca cei ce au avut în grijă destinul instituţiei, obişnuiţi încă de pe vremea primului director, Alfred Barr, să decidă ce este „modern” şi ce nu, să fie gata să accepte că evoluţia artei secolului al XX-lea nu este neapărat lineară, că există mai multe cărări paralele, mai multe „adevăruri” la fel de valide.

Printre creatorii faţă de care muzeul a avut vreme de decenii o atitudine mereu ambiguă se numără şi Willem de Kooning. Opera sa impredictibilă, de un dinamism aparte, în care figurativul şi abstractul au interacţionat continuu a fost din totdeauna greu de catalogat într-un sertar anume. Într-o perioadă în care critica susţinea că modernul înseamnă în primul rând o artă „pură”, detaşată de realitate, demersul lui de Kooning a fost unul care se dorea atotcuprinzător, departe de dogmă, înglobând respectul pentru tradiţie şi spiritul revoluţionar, egală atenţie acordată liniei şi culorii, suavului şi grotescului.

Încercând să rescrie istoria, muzeul a oferit recent unui curator respectat, John Elderfield, posibilitatea de a organiza o retrospectivă de Kooning care a ocupat întregul spaţiu expoziţional de la etajul al VI-lea al clădirii din centrul Manhattan-ului. Reprezentând o recunoaştere târzie a importanţei creatorului pentru evoluţia artei din a doua jumătate a secolului trecut, expoziţia este în acelaşi timp erudită, echilibrată şi spectaculoasă.

Născut în 1904 la Rotterdam şi educat la Academia de Arte Frumoase din acelaşi oraş, de Kooning se îmbarcă în 1926 pe un vapor cu destinaţia New York, continuând pe celălalt mal al Atlanticului activitatea de decorator comercial începută în Olanda. Că avut un talent înnăscut de desenator, că a fost ancorat încă din anii de ucenicie în tradiţiile picturii europene este clar chiar dacă priveşti fie şi un singur e