Intotdeauna va fi asa: un drum, un drum de asfalt care sa te poarte de-a lungul unor campuri, sate si orase razlete, un drum peste care va ninge, staruitor si incet, ca in toate povestile pe care le-ai citit vreodata.
Va trebui sa treci insa de Calan, pentru ca, oricat de mult si de linistitor ar ninge, despre blocuri si furnale s-au scris destule povesti triumfale, despre cooperative, uzine si oameni ai muncii, dar care au adus cu ele multa, prea multa tristete. Tristetea aceea care nu se sterge atat de usor, tristetea care ramane, chiar si atunci cand ninge. Va trebui sa te indepartezi de ea, s-o lasi in urma, sa urci pe un drum inzapezit si sa pastrezi linistea. Poate ca acolo, in mijlocul unei campii albe, vulpea care te priveste iti va spune ca ai trecut un hotar nevazut, ca ai intrat in poveste, in tara oamenilor liberi, Luncani.
O binecuvantare
Bosorod - comuna din care se deschid drumurile spre o alta lume, straveche, uitata, inzapezita - e ultima legatura cu realitatea pe care o cunosti. Aici sunt scoala, primaria, magazinele, aici casele sunt stranse una langa alta, aici sunt numarati si stiuti toti oamenii aceia care traiesc sus, deasupra padurii, in tinutul cu asezari risipite, locul acela tainic ca o inima care se incapataneaza sa vibreze la fel, de mii si mii de ani. Trebuie doar sa asculti. Suzana Gruiescu, o femeie de 74 de ani din Bosorod, iti va vorbi despre inima asta, despre incercari si primejdii, iti va arata zambetul ei cald, luminos, te va binecuvanta simplu, iti va spune ca are de hranit animale, ca te asteapta sa te intorci.
Pe vale Asa incep toate basmele: cu o batrana care te asteapta, care stie totul despre drumul tau, inainte ca tu sa-i fi povestit ceva, o batrana care iti sopteste putine, foarte putine lucruri, un om din acela rar despre care stii, atunci cand inchizi ochii, ca e totuna cu o
