Acum mai bine de o lună, când totul era acoperit de nămeţi, m-am hotărât, după multă chibzuinţă, să ies cu maşina în oraş. Se făcea seară şi traficul era mult îngreunat de zăpadă.
Mă gândisem să las maşina la Aviatorilor, ca de obicei, în parcarea paralelă cu o latură a Herăstrăului. Venind dinspre marginea oraşului, rareori găsesc curajul, vară sau iarnă, să pătrund mai adânc. Dar ajuns la Herăstrău, am avut surpriza să găsesc parcarea înzăpezită. Până să-mi dau seama, am intrat şi-am luat-o pe şleaurile maşinilor. Mi-am făcut praf scuturile de protecţie de dedesubt şi până la urmă m-am înţepenit în zăpadă, în pustietate, în noaptea ce deja se lăsase.
Am stat acolo vreun sfert de oră, încercând zadarnic să ies. Am turat motorul în zadar: roţile alunecau pe gheaţă. Când deodată a apărut un cuplu, doi oameni tineri care aleseseră să se plimbe în singurătatea aceea. Tânărul a văzut cum mă chinuiam, s-a apropiat şi anceput să împingă maşina. A împins multă vreme, minute bune, până ce în sfârşit am putut să ies. Întorcându-mă spre casă pe şosea mi-am dat seama deodată că în tot timpul cât tânărul mă-mpingea, murdărindu-şi hainele şi asudând, nici măcar n-am deschis geamul să-i spun două vorbe. Iar apoi, nici măcar nu i-am mulţumit. A fost ca într-un vis. Iar când m-am dezmeticit a fost prea târziu.
De ce niciodată nu observăm faptele bune, oamenii buni şi umani din preajma noastră? De ce credem mereu că totul ni se cuvine? Timp de mai bine de-o lună am tot reluat filmul acelei întâmplări încercând să-nţeleg cum am putut fi atât de egoist şi de nerecunoscător. Nu înţeleg nici acum. Peste tot şi tot timpul dăm de asemenea întâmplări. Ca să rămân în sfera automobilistică, trebuie să spun că rămân întotdeauna cu gura căscată când văd câte-un şofer că se opreşte din vreme şi-ţi face din faruri, lăsându-te să ieşi din vreo parcare sau de pe vreo străduţă, deşi
