Aveam 21 de ani, ziarul avea în acea vreme patru ani. Zi de Zi.
Tocmai achiziţionasem primul meu aparat digital, după vreo trei ani de fotografie pe film. Timidă şi emotivă, la acea vreme, m-am aruncat în mare, să învăţ să înot.
Puerilă fiind, la început încercam să impresionez prin fotografia artistică şi aveam grijă de butonul ce declanşa. Îmi eraţi străini, eram şi eu străină în oraşul acesta.
Deşi nu am vorbit foarte des, sau aproape deloc, acum vă cunosc mai bine decât v-aţi imagina, pe voi, cei din spaţiul public, pe voi, cei ce mă înjuraţi de multe ori pentru instantanee nelalocul lor. Învârt poze cu voi în fiecare zi; numele vostru zboară în redacţie în fiecare zi, iar eu trebuie să-l prind şi să-l transform în imagini.
Vă prelucrez, uneori vă scot şi ridurile, uneori vă pun capetele pe alte corpuri şi mă distrez copios.
În schimb îmi sunteţi simpatici, toţi. Chiar şi cei ce nu sunteţi fotogenici. Majoritatea sunteţi. V-aş ruga să fiţi mai naturali la conferinţe şi şedinţe, nu vreau să vă împuşc cu obiectivul, doar să vă fac o fotografie drăguţă.
Mai zâmbiţi-mi din când în când, o să vă zâmbesc şi eu.
Îmi e drag. Zi de Zi. Uneori mă supăr pe el dar îmi trece repede. În presă nu este timp de supărări.
Îmi salut colegii ce au trecut pe aici, pe care nu i-am cunoscut, dar şi pe cei pe care i-am cunoscut şi-i cunosc, pe cei ce-mi suportă ironiile ori glumele din fiecare zi.
Am învăţat multe, plimbându-mă şi pozând timp de peste trei ani, oameni şi fapte, substantive şi verbe. Nu-mi va fi niciodată, în nicio situaţie, ruşine ori frică să scot aparatul din geantă şi să fac poze. Nu mi-a fost nici atunci când v-am trimis fotoreportaje din Israel, din mijlocul cartierului evreilor ultrareligioşi. M-au pietruit, dar nu am dat în spate. Am învăţat să fiu curajoasă şi să am încredere în mine. Îmi ajunge. La mulţ