Dora Petrilă, Oraşul bufniţei,
Bucureşti, Editura Viaţa Medicală Românească, 2011, 344 pag.
Înainte de a fi un tehnician care tratează boli, medicul e un suferind care resimte căderi, morga impasibilă cu care îşi întîmpină pacienţii fiind doar o efigie dictată de convenţiile breslei.
Pe dinlăuntru însă, sincopele la care e predispus pot fi mai crîncene decît ale bolnavilor, mai ales atunci cînd decepţiile pe care le gustă îi sunt provocate de eşecuri terapeutice. Iar cînd lucrezi într-o secţie de ATI (anestezie şi terapie intensivă) – care este locul predilect în care agonia poate fi studiată în stare pură –, cînd aşadar priveşti moartea ca pe un fenomen subînţeles ce ţine de aerul pe care îl respiri la locul de muncă, atunci ai toate motivele să priveşti medicina ca pe o panoplie seacă de cazuri macabre.
Dora Petrilă şi-a început cariera de medic anestezist la Spitalul Elias, unde l-a avut pacient pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, pentru ca din 1966 – în urma decesului ministrului Apărării Leontin Sălăjan, cînd Ceauşescu, drept răzbunare absurdă, a dat afară echipa de chirurgi şi anestezişti ai spitalului – din acel an să se mute, cu sprijinul doctorului G. Litarczek, la secţia de chirurgie de la Fundeni, unde va lucra alături de Dan Setlacec, Marius Barnard, Ion Juvara sau Irinel Popescu.
Mai mult, aflîndu-se în centrul de elită al chirurgiei cardiovasculare româneşti, pe sub ochii Dorei Petrilă vor trece nume celebre ale protipendadei bucureştene: de la Horia Bernea la actorul George Constantin, de la regizoarea Sanda Manu la pictorul Sorin Dumitrescu, galeria de figuri culturale dînd de fapt conţinut volumului de faţă: fiecare capitol înfăţişează drama ascunsă a cîte unei notorietăţi.
Ce surprinde la Dora Petrilă este că povestea fiecărui personaj e urmărită în două secvenţe: mai întîi chipul intim, aşa cum l-a
