De zece luni, vămile constănţene au căzut în dizgraţia autorităţilor. Decapitate şi întoarse pe toate părţile, în Constanţa a fi vameş echivalează în mintea oamenilor cu o recunoaştere publică a faptului că eşti corupt. Nu că eu aş crede, în mod necesar, altceva. Dar ceea ce înainte se vorbea „fără probe", pe la colţ de stradă, cum că vămile ar clocoti de corupţie, cum că vameşii iau toţi şpagă, cum mahării portuari întorc banii cu lopata şi cum multe, multe alte lucruri, acum a devenit deodată oficial.

Pentru că vămile şi domiciliile diverselor persoane au fost întoarse pe dos de mascaţii coordonaţi de procurorii Direcţiei Naţionale Anticorupţie, pentru că s-a vorbit despre - şi chiar s-au identificat spun procurorii - adevărate grupări infracţionale ce ar activa în vămile constănţene, deodată orice cuvânt rău de spus despre vameşi şi despre lucrătorii vamali, fie el cu tentă penală (în sensul juridic al ideii) sau nu, a devenit permis. N-aş vrea să fiu ipocrită, şi eu m-am aflat printre cei care au crezut în ancheta Anticorupţiei. Şi, sincer, încă mai cred. Pentru că, pur şi simplu, din punctul meu de vedere, tentaţiile sunt prea mari la vamă. Şi nu o spun ca pe o scuză. Însă cu toată încrederea în procurorii anticorupţie, cu toată speranţa mea ca, mai devreme sau mai târziu, sistemul corupt care cu siguranţă există şi acţionează şi în vămile constănţene să fie anihilat, nu pot să nu admit că se ridică tot mai multe semne de întrebare în legătură cu dosarul cu pricina. De pildă, nu pot să nu mă întreb de ce durează atât de mult întocmirea rechizitoriului, în contextul în care prezentarea materialului de urmărire penală s-a finalizat în urmă cu două luni. Nu pot să nu mă întreb de ce cazul, mediatizat cu atâta aviditate la început, ar putea la fel de bine să intre acum într-un con de umbră, din punctul de vedere al autorităţilor. Nu pot să nu mă întreb de ce s