Am început această însemnare având sub ochi Corespondenţa dintre I. L. Caragiale şi Paul Zarifopol, cartea de debut a lui Şerban Cioculescu, din 1935, de la Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”.

Un simplu pretext pentru proză scurtă în jurul faptului divers, fiindcă altminteri, o spune Cioculescu, cei doi se vedeau des, deci exerciţiul epistolar nu-şi avea rostul obişnuit. Aşa se face, probabil, că privirea mi-a fugit repede de la omul din scrisori, sâcâit de vreo iarnă friguroasă, ori luat de emoţia venirii în ţară, la scrisorile din Caragiale, acela pe care-l (re)citim. Făcând două simple constatări.

Prima e că personajele lui Caragiale nu scriu sau, să spun aşa, nu le vedem când o fac. Nu suntem acolo când Ziţa îşi încropeşte misiva către amorezul distrat, nici când scrie Zoe biletul care aproape că o va omorî. Sau când oarecine scrie recomandarea pe care o duce candidatul la cancelaria ministerială din Triumful talentului. Nici nu asistăm când domnişoara Mari scrie pe un petic de hârtie care se rătăceşte numele protejatului dumisale şi al întregului Lanţ al Slăbiciunilor. Aşadar, oamenii lui Caragiale sunt simpli manipulatori de corespondenţă, şi încă indiscreţi (ca factorul din Aşa să mor...).|

A doua constatare e că scrisorile personajelor lui Caragiale, chiar când pare a fi vorba de una singură, sunt întotdeauna pereche. Cu alte cuvinte, scrisoarea îşi conţine răspunsul. De obicei, altul decât cel aşteptat. Aşadar, de unde scrisorile lui Caragiale par trimise unui Zarifopol absent, fiindcă returul nu mi s-a păstrat, personajele lui nu suferă niciodată de lipsă de ecou. Că şi-l doresc, sau nu.

Iau, din foile care zboară prin comedii şi prin schiţe, trei scrisori. Una e celebră, şi pierdută. Alte două sunt comerţ cu influenţă, din cel care se practică în toate timpurile. Din deja citatele Infamie... şi Triumful talentu