Probabil ca fratii Dardenne n-o sa faca niciodata o comedie, insa, daca se intimpla, m-as bucura pentru ei.
A fost ciudat sa vad acum inca un film, ultimul si cel mai recent (2010), al fratilor Dardenne, mai ales ca metoda lor de a inchipui povesti plecind de la cazuri reale, caracteristice unor fenomene sociale, functionase bine pe tot parcursul anilor 2000. Printre cele mai frumoase sarcini de care se poate achita cineva e aceea de a face cadouri. Copilului din film i se ia bicicleta. Debut fara preliminarii, cu o lipsa a personajului principal, un important salt inainte fata de conventia ce predica in scenariu infatisarea initiala a mediului, inainte de afisarea lipsei. Luat direct in primire, Cyril se zbate sa fuga de la orfelinat, sa dea de taica-su si sa arate tuturor ca acesta n-ar fi fost niciodata in stare sa-i vinda bicicleta. Cazul de hartuire juvenila e interesant prin contrapunerea fortelor fizice: in fata intrebarilor insistente ale pustiului de 11 ani, „cind ne vedem?", „cind vii sa ma iei de-acolo?", „pot sa te sun?", parintele bucatar vinjos si inca tinar da din colt in colt, mincat de frica de raspundere. Situatia se rezolva odata cu interventia unei coafeze, care-l ia pe Cyril acasa in weekend-uri si ii ofera dragostea pe care acesta n-o poate primi de la tata. Pina aici, la jumatatea filmului, evenimentele decurg intr-o normalitate necriticabila. (Avind in vedere conventia Dardenne-ilor de a „imita" cit mai bine realitatea, orice derapaj „creativ" sare flagrant in ochi.) Aceasta poveste simpla, care in viata ar fi insemnat o rezolvare fericita, probabil ca suferea in film de lipsa de dramatism. Motivata astfel, complicarea ulterioara a actiunii vireaza catre parabola si, deci, zone mai greu de stapinit inauntrul conventiei mimesis. Biciclind linistit prin cartierul coafezei, Cyril e racolat de un grup de „delincventi juvenili", ajungind sa c
