Lucian Dan Teodorovici, Matei Brunul,
Iaşi, Polirom, 2011, 400 pag.
Există tot mai multe semnale că scriitorul român începe să depăşească, încet-încet, complexul memorialisticii legate de evenimentele istorice traumatizante din ultimele decenii, devenind tot mai dispus – şi mai capabil – să le transpună în ficţiune.
Nicolae Manolescu atrăgea atenţia, acum câţiva ani, că n-avem încă un roman al Revoluţiei din 1989. Până la a ajunge acolo merită însă adăugat că ne lipsesc chiar transpuneri ficţionale convingătoare ale vieţii de sub totalitarism. N-am stat să fac un bilanţ ca la carte, însă în afară de Pupa Russa lui Gheorghe Crăciun, de Medgidia lui Cristian Teodorescu sau, mai recent, de Provizoratul Gabrielei Adameşteanu, puţine sunt titlurile memorabile în acest sens. De notat paradoxul: tocmai când avea libertatea de a problematiza teme politice, ficţiunea românească s-a depolitizat aproape în întregime.
Şi iată că în mod surprinzător anul trecut au apărut două romane foarte bune, deloc apropiate ca formulă, însă al căror imaginar reia diferite etape ale societăţii româneşti din timpul comunismului. Ploile amare de Alexandru Vlad e o excelentă parabolă a lumii totalitare, unde inundaţiile din anii ’70 devin simbolul ispăşirii păcatelor din deceniile trecute. Încă mai accentuat politic e romanul recent al mai tânărului Lucian Dan Teodorovici. Pe lângă că ia în piept epoca stalinistă, Matei Brunul ţinteşte însăşi problematica ei majoră: reeducarea ideologică şi crearea omului nou.
Sigur că scriitori mult mai experimentaţi decât Lucian Dan Teodorovici (niciunul dintre volumele anterioare, bine scrise altminteri, nu anunţa un prozator de anvergură) şi-ar fi putut frânge condeiul într-o asemenea tematică. Trebuie spus însă că ceea ce impresionează din start în Matei Brunul e ineditul unghiului de relatare, ba chiar al
