Copil fiind, am învăţat pe pielea mea avatarurile vieţii la bloc.Unul dintre acestea se concretiza în vânătăile obţinute periodic după zbenguielile prin apartament în urma contactului brusc şi nepremeditat cu mobilele înghesuite până la refuz.
Altul consta în zgomotele puternice, dar cam neclare, care veneau de undeva, din pereţi, însoţite de bombănelile exasperate ale mamei: "Iar îşi bate nevasta ăla de la parter!". Viaţa la bloc avea, desigur, şi numeroase avantaje; cel mai important, pentru vârsta mea, erau copiii, vecinii de etaj, vecinii de scară, vecinii de bloc, vecinătate care crea un soi de solidaritate, simultan cu un germen de rivalitate, ambele foarte motivante. Oricum, noi, copiii de la bloc, nu aveam nicio treabă cu cei de la case, ba chiar îi meprizam oarecum pe cei din cartierul cu grădini, verande, străzi pietruite şi garduri de lemn. Toate acestea se petreceau undeva prin blocurile cele noi cu şapte etaje şi apartamente de două-trei camere din bulevardul Dinicu Golescu. Vecini buni cu Gara de Nord. Cândva, pe la mijlocul anilor 60.
Atunci, în acei ani, au răsărit marile cartiere de blocuri ale Bucureştiului, în care se îmbulzea cine voia şi cine putea sau se nimerea, venind fie de la casă cu cişmea în curte, fie de la ţară cu budă-n curte, fie de la o mansardă meschină şi fără nicio curte. Aici, la bloc, s-a înjghebat, mai de voie, mai de nevoie, traiu-n comun: "Vecinăăă, n-ai cumva o lingură de ulei în plus, că mi se arde mâncarea pe foc?"; "Mamaaa lu' Costeeeel? Îl lăsaţi pe Costel să iasă afarăăă?"; "Tu-ţi grijania mă-tii! Acum ţi-ai găsit să baţi covoarele, putoare ce eşti!"; "Vecineee, te fac o tablă pe balcon, că tot e duminică?"; "Am putea să vă deranjăm puţin diseară, la Sfîntu'... că la al nostru iar i s-a ars o lampă... şi nu găsim de schimb... că e d-ala rusesc, Tem?". "Fiareee vechi cumpăăăăăăăă'!".
Chiar şi cu Gara d
