Te prietenoasă cu meşterii care ne vin în casă. Rezultatul: lucru de mântuială (la domnul A., un mare generos, şi dornic să schimbe o vorbă, era prăpăd). Eu, teoretician, o învăţ: nu-i practic să te porţi bine cu românul. Te ia de prost.
Se ştie, un om cu grijă pentru starea lui de spirit şi pentru integritatea corporală evită să se mai ducă la stadion. În schimb, îşi poate aminti. În anii 1955-1960, Poli Timişoara avea o galerie renumită pentru un fapt straniu: îi aplauda pe adversari. Ar fi inspirat cine ar căuta în colecţia ziarului „Sportul popular” un editorial, scris poate de Ioan Chirilă, după finala Cupei din 1958. Poli se calificase şi a pierdut cu 7-0, dacă nu mă înşel. Galeria timişoreană a aplaudat tot timpul şi a cântat un slogan mişcător prin bănăţeneasca lui lipsă de eufonie, asigurându-şi favoriţii că-i iubea şi aşa, făcuţi zob.
Nu mă satur! Intru la un „sibian”. Un domn foarte prezentabil, la 60 de ani, tocmai plătea ce-şi cumpărase. Omul dă să iasă, pachetul rămâne pe tejghea. „Nu-i al dumneavoastră ?”, îi spun. Se întoarce, îl ia şi pleacă, fără un cuvânt.
Aflu că William James vorbea despre „though minded” (cu spirit tenace) şi „tender minded”. Sunt, prin urmare, dacă numai astea două există, un spirit delicat. Un mutaflete, cum ar veni.
Au şi mutafleţii îngerii lor. Există doi oameni, unul la Timişoara, celălalt aici, cu care am fost totdeauna în relaţii bune, nu apropiate. Acum, deşi binişor mai tineri, sunt ca nişte Moşi Crăciun. Din proprie iniţiativă, fac câte ceva pentru noi. Nu-i îndeamnă decât, probabil, mulţumirea pe care o simt. Ocazie să-mi dau seama că, la fel ca în a cere, sunt neîndemânatic în a primi.
Vorbim la dejun pe tema zilei. Tocmai mă pregătesc ca, trecând peste jurăminte şi înjurături, să fac un mare efort, la rugămintea unui amic. Ştiu bine cum am să fiu la capăt: p
