Cel mai bine este să încep cu începutul: o zi caldă, primele semne de toamnă, anul 1963, pe culoarele Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti, cred că la parter, spre amfiteatrul Odobescu. Alături de o cohortă de tineri, mă pregăteam să intru la examenul de admitere în facultate. Atunci l-am zărit: subţire, cu părul uşor rebel, dezinvolt, sigur pe el, chiar arogant, cu mâinile în buzunare, unul dintre puţinii candidaţi care nu tremurau de spaimă răsfoind bezmetici fişe, dosare, cărţi şi încercând să îngraşe porcul în ajun.
A fost primul lucru care mi-a plăcut la el. Al doilea, că intra în ultima serie, ca şi mine, prin urmare numele lui începea cu o literă de la coada alfabetului. Şi, când am intrat în vorbă, mi-a spus că n-are de ce să se teamă, un loc îi era destinat. Şi eu credeam la fel despre mine. Peste câteva săptămâni, ne regăseam în anul întâi, ca studenţi ai Facultăţii de limbă şi literatură franceză. Cred că am fost şi prieteni, până când vremurile ne-au dus pe drumuri diferite. Mai târziu aveam să-l evoc de cel puţin două ori: în romanul "Darul Ioanei" scriam: "de la Virgil Tănase te puteai aştepta la orice, de parcă ar fi fost un erou al lui Scott Fitzgerald ce se îndrăgostea de orice femeie drăguţă pe care o vedea"; într-un editorial de acum vreo doi ani, care-l avea drept subiect pe Camus, evocam monstruoasa şedinţă din aula Facultăţii de drept, din 1966, când el fusese exmatriculat...
Mi-am amintit toate acestea pentru că cu acea şedinţă începe cartea lui Virgil Tănase "Leapşa pe murite"*, apărută spre sfârşitul anului trecut, dar care, nu ştiu din ce motive, n-a avut parte de publicitate. Am aflat de apariţia ei abia în urmă cu o săptămână, am citit-o într-o zi.
Pentru cei mai mulţi, mai ales din generaţiile mai tinere, care nu ştiu despre cine este vorba, socotesc necesară o minimă informare: Virgil Tănase e un scri
