Nicolae Prelipceanu, la pierderea speranţei,
Bucureşti, Casa de pariuri literare, 2012, 60 pag.
Nicolae Prelipceanu, la pierderea speranţei, Bucureşti, Casa de pariuri literare, 2012, 60 pag. Nicolae Prelipceanu scrie o poezie colţuroasă şi aspră. Dacă vrei să-ţi aşezi pe ea, ca pe-o pernă, capul plin de visuri, ţi-l zdrenţuieşte cu visuri cu tot. Contondenţa sa nu vine însă din izbirea sensibilităţii noastre cu imagini dure, ci din tratamentul sulfuric al deziluzionării.
Poetul mărturiseşte deschis că este „înclinat spre partea neagră a existenţei“. Foarfecele scepticismului taie orice speranţă, începând cu propria speranţă. „Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate”. Unde? În viaţă, fireşte, „pe această mare îngheţată/ sub care fierb totuşi cazanele/ fierb“ (iadul de lângă noi).
Scăpare de pe via crucis existenţială nu există: „nici un orizont nici o luminiţă/ la capătul acestui tunel/ în lumina zilei/ prin care învăţ să mă târăsc asemenea soldatului/ alexandr matrosov în faţa cazematei germane/ acum câteva zeci de ani/ într-un film sovietic“ (iată calea). Nici credinţă în viaţa de apoi: „în zadar în zadar victoria asta ţi-o imaginezi în zadar/ totul e numai aici acum şi cioburile şi bucăţelele/ chiar şi sufletul tău mărunţit nedureros/ rămân aici perfect ancorate unul una de altul de alta/ fără posibilitatea de a mai fi văzute vreodată“ (judecata de acum). Nici nădejde în nemurirea literară: „aşadar nu mai e nici o speranţă/ nu-ţi mai prelungi viaţa şi poezia/ nici cu mijloacele lumii moderne/ pe care ea le face ea le desface/ renunţă şi taci/ dispari fără urmă/ ia-ţi cu tine plăcile şi sârmuliţele/ toată fierăraia aia fină/ din care te făceai că eşti compus/ şi mai ales şterge-ţi minuţios/ numele/ din catalogul poeţilor/ vii şi morţi“ (poetul automat). Omul pare „un fel de frankenstein/ al creaţiei“ (oglindă veche),
