Unul dintre cei mai apreciaţi şi mai traduşi scriitori români contemporani, Dan Lungu îşi aminteşte şi azi ameninţările rudelor privind sfârşitul libertăţii „fără graniţe“ din copilărie, odată cu începerea şcolii.

Botoşaniul poate părea o metropolă, dacă ai stat toată vara pe malul Prutului, la căţărat prin copaci, jucat fotbal pe imaş, alergat, prinsa ori ascunsa. Este amintirea veritabilă din copilărie a unuia dintre cei mai gustaţi, mai traduşi şi mai versatili scriitori români contemporani.

Dan Lungu datorează mult din substanţa cărţilor sale, dar şi „accentul moldovenesc rural", copilăriei şi verilor de o libertate deplină petrecute la ţară, la bunici. A făcut Sociologia din pasiune, dar şi „ca să-nţeleagă ceva" din ce se întâmpla cu societatea românească după căderea comunismului.

Regretă că puştii talentaţi de azi nu mai au şansa unor „tabere de creaţie" cu scriitori români, aşa cum a avut el, în liceu. E mulţumit, în schimb, că elevii de azi care învaţă şi-au regăsit motivaţia de a face şcoală serioasă, chiar dacă e vorba de o diplomă în străinătate.

„Weekend Adevărul": Povestiţi-mi copilăria la Botoşani - o zonă frumoasă din nordul Moldovei, dar care poate părea, pentru cineva care locuieşte într-unul din marile oraşe ale acestei ţări, un loc destul de izolat.

Dan Lungu: Eu nu am avut niciodată sentimentul acesta de izolare, deşi părinţii mei aveau casa la marginea oraşului, deci nici măcar în centru, ci într-o periferie a oraşului, lângă gară... Am în schimb imaginea unei copilării foarte libere şi foarte fericite. Botoşani mi se părea un oraş mare, pentru că, până aproape de vârsta liceului, făceam fiecare vară la bunici, la ţară, la Coţuşca, undeva pe malul Prutului...

Stăteam câte o vară întreagă acolo, şi când trebuia să venim la Botoşani, mi se părea enorm. Şi acolo, la ţară, era fantastic, toat