În sfârşit, cineva se interesează de criza demografică a României. Liderul femeilor democrat- liberale, Sulfina Barbu, a declarat că “PDL a ales să demareze dezbateri interne şi trebuie găsite modalităţile astfel încât numărul avorturilor să fie cât mai mic”. Problema nu este nouă. În 1991, marele poet creştin Ioan Alexandru, pe care- l urmam ca un ucenic, mărturisea că ceea ce îl îngrozeşte cel mai mult este legalizarea avortului. “Frate dragă, dacă s-ar număra câte avorturi, câte crime monstruoase s-au făcut împotriva acestor daruri ale lui Dumnezeu, acestor mici Adami care nu se pot apăra, am umple câteva cimitire”. Şi era vorba doar de anul 1991! Genialul autor al “Imnelor Transilvaniei”, cel care a impus crucea în Parlamentul României a avut şi o idee mai năstruşnică. Aceea de a înfiinţa în mijlocul Capitalei, la kilometrul zero, un cimitir al celor nenăscuţi. Evident, ideea nu a entuziasmat pe nimeni şi a murit în faşă, ca să zic aşa.
Astăzi culegem roadele unei politici năroade. Nu sunt de acord cu interzicerea avortului, ca pe vremea comunismului. Dar pot fi împotriva lui, putem face campanii inteligente de a explica tinerelor însărcinate că pruncul este un dar, o minune, şi nu o pacoste. Că viaţa este dată de Hristos! O campanie din Irlanda nu-mi poate ieşi din minte. Un medic a surprins în timpul unei cezariene mânuţa bebeluşului! Ce miracol, câtă gingăşie! Cred că o gravidă după ce vede câteva fotografii cu prunci măcelăriţi nu va mai avorta niciodată!
România se îndreaptă spre o ţară de vârsnici, iar deputatul Raluca Turcan, mai pragmatică, a declarat că “generaţia de 30-40 de ani ar trebui să se gândească cine va plăti pensiile peste 20 de ani”. E şi asta o mare problemă, dar ce mă doare cel mai mult e că ni se răreşte neamul!
