Nicolae Breban, Singura cale,

Bucureşti, Editura Contemporanul, 2011 640 pag.

Singura cale se intitulează cel mai recent roman al lui Nicolae Breban. Sintagma îi aparţine de fapt unui personaj, Tempfli, fost canonic catolic, actualmente (adică în primii ani ai deceniului al şaselea din secolul trecut) comunist fervent şi intrigant fără simbrie.

Acesta apare, s-ar zice, de nicăieri, cu puţin înaintea fiecăruia dintre numeroasele momente decisive din cariera protagonistului, un anume Calistrat B. Dumitrescu. Decisive în bine sau în rău, n-are importanţă. Cert e că, în mod aproape inexplicabil, atunci când pe Calistrat îl paşte ceva (o promovare sau o sancţiune), Tempfli pare a se sesiza din oficiu, convocându-l pe ambiţiosul tânăr la o discuţie pe cât de inteligentă, pe atât de perifrastică.

Este şi situaţia celei în care, cum anunţam, se amorsează titlul:

„Nu, noi nu ne punem problema adevărului în felul în care... în felul în care şi-o pune o minte... logică, să spunem, carteziană. În cazul Lui, deoarece te-ai referit la El, adevărul, cât îndrăznesc eu să aproximez, şi puterile mele, mai ales în acest caz, sunt îngrijorător de limitate, dar... să trecem – adevărul şi, ţine cont că eu îndrăznesc rar să pronunţ şi chiar să gândesc acest substantiv, chiar şi în meditaţiile mele, adevărul nu înseamnă altceva decât Calea. Care, pentru noi, e una singură [subl. mea, C.C.]. Şi de aceea el, adevărul, se află în afară de orice discuţie, aşa cum... ha ha, dacă-mi permiţi, aşa cum e pentru fiecare dintre noi culoarea irisului, a ochilor. Ce spui, te-ai gândit vreodată că... adevărul poate fi el însuşi de neatins? Ciudat, nu, pentru dumneavoastră, cei care folosiţi logica, tradiţia să spunem, sau bunul simţ, nu, nu vreau să te jignesc, iartă-mă că te-am încadrat unei categorii, dumneata eşti, bineînţeles, o fiinţă miraculoasă,