Cum preşedintele vroia neapărat să reîntregească ceva şi schema cu trecerea Prutului e mai complicată decît ar putea să pară, s-a concentrat asupra unei ţinte mai facile: să reîntregim salariile. Dar, ca de obicei cînd e prea fascinat de talentul său politic, preşedintele a plusat stilistic mult dincolo de limita sensurilor normale. A nu reîntregi salariile, spunea el, ar fi un furt.

Ce poate însemna această idee bizară? Oricum ai lua-o, ea nu poate să nu implice logic ideea că diminuarea salariilor de pînă acum a fost şi ea un furt. O idee pînă acum vehiculată intens de opoziţie, aşa că ce o căuta ea, brusc, în discursul preşedintelui? Mai ales că puterea a argumentat intens în toţi anii aceştia că salariile bugetare şi pensiile pot fi scăzut în mod legitim, fără încălcarea nici unui drept fundamental.

Motivaţia electorală evidentă a măsurii este doar o parte a explicaţiei acestei noi epopei a remedierii unui furt care pare să-l oripileze pe chiar autorul lui. Cealaltă parte pare a fi faptul simplu că preşedintele nostru chiar nu se poate hotărî, nici la jumătatea celui de-al doliea mandat, dacă vrea să fie la putere sau în opoziţie. Acuzarea furtului comis chiar de el e doar ultimul episod dintr-un film serial etern: cînd statul e bun, indiferent de motiv, preşedintele e cu el şi îl reprezintă la maxim, cînd statul e rău, preşedintele se luptă cu el dintotdeauna, mai ceva ca opoziţia.

Şi cred că sensul celeilalte declaraţii năucitoare a preşedintelui din ultimul timp, cum că această funcţie ar fi fost o umilinţă îngrozitoare pentru el, merge în aceeaşi direcţie. Umilinţa vine din faptul că preşedintele se vede ca persoană privată, nu ca deţinînd puterea. Altfel, chiar şi într-o concepţie extrem de personalizată a puterii, cum e a lui, e imposibil să nu înţelegi că acuzele şi jignirile vin tocmai din cauza ocupării acelui post, şi că altfel acest