Arpad Weisz a fost antrenorul care a revoluţionat fotbalul în anii ’30. Descoperitorul uriaşului Meazza s-a stins neştiut de nimeni, în lagărul de concentrare

Zgura-i intră în nas, în gît, în urechi, în sînge. E cald. Ha,ha, bună gluma, păi dacă-i miez de august, cum dracu’ să nu fie cald? Nebunu’ i-a legat de piciorul drept o greutate de cinci kilograme, care-i sfîşie carnea. N-are voie decît cu stîngul. Cine-i ăsta şi ce vrea de la el? Auzi, după ce că abia poate respira, după ce că are pietre de picioare, ca sinucigaşii, l-a mai şi pus să nimerească, din zece lovituri, de minimum şapte ori pătratul acela de trei palme, desenat pe zid. Îşi bătea joc de el? Ăilalţi au ajuns de vreo oră acasă. “Hei, allenatore, de ce trebuie eu să muncesc mult mai mult decît ceilalţi?”. “Pentru că eşti mult mai bun decît ceilalţi!”, vine răspunsul. “Du-te-n…..”, zice-n gînd.

Sclavul e Giuseppe Meazza, probabil cel mai mare jucător italian din toate timpurile. Zbirului îi zice Arpad Weisz. Omul care-l va arunca în luptă, la 17 ani, la marele Inter, botezat, forţat, Sportiva Ambrosiana, pentru că vechiul nume îi amintea lui Mussolini de Internaţionala Socialistă. Evreul Arpad Weisz, născut în Ungaria. Cel mai modern antrenor al timpului său.

Controlul alimentaţiei în 1934!

Weisz n-a fost din filmul ăla. Prin ‘26-’27, a aruncat costumul şi cravata şi a trecut, în trening, pe gazon, să le arate jucătorilor ce şi cum! O blasfemeie pentru acele vremuri. Le vorbea cu “dumneavoastră” ori cu “domnilor fotbalişti”. La Bologna a angajat un îngrijitor special pentru gazon, care-i raporta dacă noaptea firele s-au îngemănat. A aliniat o echipă ce supraveghea alimentaţia jucătorilor. Şi-a dus elevii, pentru prima oară în istoria fotbalului, în staţiuni cu apă termală, la refacere. Îi lăsa în “baltă” pînă li se îmbureţea pielea. Cînd i-a “curentat” pe cei de la Chelsea, cu